miercuri, 28 septembrie 2016

Singuri cu gândurile și inima noastră

Suntem într-o goană nebună după realizări personale, profesionale, după bani, orgolii și ambiții.
Gesturile ne sunt atât de automatizate încât suntem, de multe ori, inconștienți de reacțiile pe care le avem, de modul în care acționăm.
Nu mai avem timp să vedem frumosul din oameni, din natură, din muzică sau dintr-o carte.
Oare nu mai avem, sau nu vrem să mai avem timp? Oare chiar nu realizăm cât de mult ne-am dezumanizat, sau preferăm să nu ne gândim la astfel de lucruri și invocăm lipsa de timp?
Am devenit mai reci, mai egoiști, mai singuratici, mai ascunși, mai răuvoitori și mai dornici de a-i pune pe ceilalți la zid. Ne luptăm unii cu alții, ne vânăm greșelile și ne bucurăm de necazurile altora. Nici măcar suferința nu ne mai impresionează și preferăm atunci când ne sensibilizează ceva să alungăm rapid gândul ca o ceață și să reintrăm  în aceeași stare hipnotică.
Ce-ar fi dacă ne-am opri? Dacă ne-am putea privi câteva minute, detașați, viața și sufletul?
Mai știm ce ne face plăcere, ce ne emoționează, ce ne aduce liniște și bucurie? 
Mai știm de fapt cine suntem în interior?
Avem curaj să rămânem singuri cu gândurile și inima noastră? 

luni, 12 septembrie 2016

Suflet obosit

Există oameni în care crezi, pe care consideri că-i cunoști cel puțin la fel de bine ca pe propria-ți persoană. Aceștia se deosebesc de celelalte persoane de care viața te înconjoară zilnic. În sufletul tău au un loc preferențial și pentru că-i iubești, poate că le atribui mai multe calități decât au de fapt, ești tolerant față de greșelile pe care le fac, încerci să-i înțelegi chiar și atunci când ei înșiși nu reușesc și uneori îi pui chiar mai presus decât pe tine.
Ce dureroasă e însă dezamăgirea!
Ce greu este să  recunoști față de tine cât de mult te-ai înșelat.
Ce ușor îți pot provoca suferință profundă  oamenii pe care îi iubești, respecți sau apreciezi cel mai mult.
Lacrimile sunt așa de grele încât ochii nu le mai pot plânge. Ele zac în inimă provocând răni care se închid atât de greu...
Oare se mai închid vreodată cu adevărat?
Sufletul meu a obosit să-și ia rămas bun de la oameni dragi căci, din păcate, nu a învățat încă să uite.