marți, 15 martie 2011

Eu şi întrebările mele...

Sunt tot mai dezamăgită... Aş vrea să fiu imună, oarbă la tot ce n-aş vrea să existe dar unde să mă ascund de epidemia de prostie care se extinde pe zi ce trece? Încotro să mă uit ca să nu mai văd nepăsarea de pe feţele oamenilor din jur? Cum să le spun că nu doar banii sunt totul pe lumea asta şi că necaracterizându-i în viaţă decât "a avea" pierd atâtea lucruri minunate? Cum să le arăt eu ce frumos ar putea să-şi ocupe clipele libere dacă i-ar interesa mai puţin bârfele, scandalurile, răutăţile? Şi cum să le spun că momentul când trebuie să tragem linie şi să concluzionăm nu vine când vrem noi?
Mă gândesc ce-ar spune oamenii aştia dacă ar trebui să facă un bilanţ al vieţii lor? Oare şi-ar da seama că viaţa trece pe lângă ei şi că de fapt nici nu trăiesc...?
Nu înţeleg când ne-am dezumanizat atât de mult... Când şi de ce am uitat să fim cu adevărat oameni? Când şi de ce s-au răsturnat toate valorile? Când şi cine a spus că tinerii nu sunt buni de nimic, că trebuie să fie pe o treaptă mai jos doar pentru că sunt tineri? De când nu mai interesează pe nimeni "calitatea" ci doar cantitatea şi de ce acest cuvât, devenit "la modă" , e lipsit de sens, de consistenţă? De ce nu mai e nimic sfânt în ţara asta, în oamenii din ea, şi nici o lege nu se mai respectă decât dacă eşti suficient de "şmecher" şi dacă faci parte din gaşca potrivită? Când s-a întors toată lumea asta cu susul în jos?
Cum sa-i opresc pe oameni din goana lor nebună spre ... nu ştiu unde... când lumea parcă nu mai vrea să stea, toţi vor să plece undeva...?