joi, 5 august 2010

Ce bine că eşti!

Ştiu: oamenii sunt foarte diferiţi, fiecare percepe viaţa în felul său dar sunt şi lucruri care, cred eu, sunt la fel pentru foarte mulţi dintre noi.

Mă gândeam că nimic nu îţi dă mai multă putere şi încredere în tine ca dragostea. Siguranţa că omul pe care îl iubeşti mai mult decât pe tine, te iubeşte la rândul lui te face să simţi că nimic nu e imposibil. Chiar şi atunci când totul pare pierdut, când negativismul te încolţeşte şi te invadează, încurajarile omului atât de drag sau măcar simpla prezenţă, o îmbrăţişare, un alint, schimbă complet situaţia.
În lumea nebună în care am apărut şi trebuie să supravieţuiesc, am oaza mea de linişte, frumuseţe, iubire, tandreţe şi înţelegere în care mă simt cel mai în siguranţa, în care nimeni şi nimic nu îmi poate face rău, în care nimic nu e imposibil, în care eu sunt cea mai importanta din lume.
Spuneam exact acum un an de zile, când am început să scriu pe blogul asta despre oamenii care devin ca un drog pentru noi. Drogul meu de atunci, pe care il cautam şi pe care mi-l doream atât de mult e astazi oaza mea cu TOT. Ce bine că eşti!




miercuri, 4 august 2010

"Nu am avut timp..."


Stă să plouă. Am ieşit din casă, m-am plimbat prin gradină, m-am aşezat sub un copac şi am început să scriu. Nu pentru că e multă lume care mă întreabă de ce nu am mai scris nimic pe blog şi când scriu ceva nou, nu pentru că au trecut câteva luni în care nu am mai scris ci pentru că simt nevoia să fac asta. Am simţit nevoia să mă descarc de mai multe ori zilele astea dar ca de obicei "nu am avut timp". Ştiu, spun asta în ultima vreme în fiecare zi şi chiar de mai multe ori pe zi unor oameni dragi şi-mi pare rău apoi.
Nu se pune problema că mă auto-izolez. Pur şi simplu nu am analizat, atunci când trebuia, propriile limite şi nu am conştientizat asta decât acum când mă simt depăşită. Recunosc, mă simt depăşită, obosită (psihic mai ales) şi am început să-mi pierd încrederea că voi trece măcar onorabil, fară să mă dezamagesc pe mine sau pe cei din jur, peste toate examenele interminabile din primavara-vara-toamna asta.
Lipsa de motivaţie îşi spune şi ea cuvântul căci dacă stau să ma gândesc bine, aproape că nu pot să explic de ce atâta învăţat, de ce atâtea examene, de ce atâta stres pentru un sistem şi pentru o ţară plină de bătaie de joc, de nesimţire şi de nedreptate în care esti descurajat constant, în care primeşti lovitură dupa lovitură până nu mai ştii cum să te ridici din nou şi dacă nu e mai bine să renunţi. 
Totuşi, nu ştiu de ce dar nu pot să renunţ. Nu vreau să ma dau bătută, mă încăpăţânez să cred că, în timp, lucrurile se vor aşeza, că anormalul nu va mai trece drept normal, realitate, cotidian.
Mă încăpăţânez să cred că din toamnă voi avea mai mult timp liber...timp pe care sa-l petrec cu oamenii dragi sufletului meu...