vineri, 2 aprilie 2010

Altă scrisoare

Mi se pare că ne trăim viaţa din ce în ce mai grăbit, mai pe fugă. Aveam mai demult zile întregi în care nimic nu era planificat când puteam face totul după bunul plac, în care puteam medita oricât. Cred ca au dispărut pe măsură ce au crescut responsabilităţile mele. Totuşi mă gândeam azi, într-un moment de respiro la cum era primăvara trecută, la cât de altfel stăteau lucrurile acum un an. Încercam să compar şi să văd dacă îmi era mai bine atunci sau îmi e mai bine acum şi înainte să spun în grabă că acum, mi-am dat seama că nu pot compara etapele din viaţa mea şi că fiecare a însemnat o experienţă care a contat şi m-a ajutat să "cresc" . Cred că imi era bine atunci dar simţeam acut lipsa de ce am acum. Acum sunt fericită, sunt liniştită, "aşezată" cum spunea cineva dar îmi e dor uneori , deşi îmi e greu să recunosc, de tine şi de tot ce făceam împreună. Îmi lipsesc uneori discuţiile interminabile până dimineaţa despre tot felul de nimicuri, uneori aceleaşi reluate în speranţa că vor aduce ceva nou la lumină, plimbările aiurea de pe faleză, momentele în care ne plângeam de milă una alteia, când plângeam pentru cine ştie ce prostie şi ne ţineam în braţe una pe cealaltă şi ne incurajam sau când râdeam minute în şir de nebune până uitam şi de ce am început să râdem, ieşirile din casă de la 1-2 noaptea pentru o sticla de suc, pentru o nuga sau pentru nu stiu ce alte nimicuri, zilele din cămin când în loc să învăţăm ne plimbam prin gradina publica...
Au dispărut toate...uneori mi le mai amintesc de parcă au fost acum mult-mult timp...uneori îmi lipsesc...uneori îmi e dor...uneori mi-e ciudă că am ajuns să nu ne vorbim...uneori mi-e silă când îmi amintesc de uşurinţa cu care ai renunţat la tot...uneori obosesc încercând să înţeleg cum de m-am putut înşela atât de mult...alteori îmi spun că aşa a fost să fie...zilele trecute am plâns cu telefonul în mână când deşi m-am chinuit, nu am putut să-ţi scriu mai mult decât "La mulţi ani!" după câţiva ani în care am împărţit aproape totul...uneori simt că a rămas un gol...
Am pierdut pe de o parte, şi am câştigat pe de alta pentru că se pare că niciodată nu le putem avea pe toate.
P.S. Poate că s-a întâmplat aşa ca să pot eu acum da tot sufletul celui de lângă mine, ca să poată fi el totul pentru mine, ca să pot împărtăşi cu el totul. De asta îţi mulţumesc. Să fii fericita! Doar aşa vei avea alinare pentru clipele când vei regreta si vei plânge cu perna în braţe...

6 comentarii:

  1. Banuiesc din ce scrii ca este vorba despre cea mai buna prietena.Pe mine ma uimeste cum se schimba oamenii in timp si cum intotdeauna primeaza materialul si cum iese la iveala rautatea ...

    RăspundețiȘtergere
  2. Trista poveste dar di8n pacate a devenit un mod de viata.Alergand nu stie exact dupa ce uitam ca avem suflet ca fara sa-l hranim incet dar sigur sufletul ne moare si pentru ca suntem cu adevarat oameni suferim.Iubirea, in sensul ei adevarat, a ajuns din pacate motiv de jeflemea in conditiile in care stiinta a demonstrat ca nu poti avea un corp sanatos fara sa fii implinit.Ana draga, pastreaza-ti frumusetea sufeltului, nu rata momentul in care infloresc pomii pentru nimic, nu uita sa te bucuri de fiecare raza de soare si iubeste.

    RăspundețiȘtergere
  3. Prea frumos ce ai scris tu aici ...dar pacat ca e pentru o persoana care nu merita....pt o persoana care ar vinde orice doar pt a-i fi bine...

    RăspundețiȘtergere
  4. @anonim: nu stiu ce sa spun...nu stiu daca chiar orice...dar probabil sunt persoane de care te poti debarasa iar eu m-am aflat printre acelea...

    RăspundețiȘtergere