luni, 26 aprilie 2010

Aiurea...


Sunt întrebări pe care nu am curaj să le adresez... Refuz asta din tot felul de motive...Uneori cred că mi-e frică de răspuns...alteori mă gândesc la interpretarea diferită care ar putea fi dată de celălalt...nu vreau să rănesc...nu vreau să forţez, să presez... nu vreau să calc cu bocancii prin sufletul nimănui...
Întrebările care se nasc şi mor în mine mă chinuie însă noaptea şi ziua, de fiecare dată când am puţin timp liber... Oricât aş încerca să le îndepărtez din minte, unele dintre ele revin obsedant, mă macină, mă chinuie...iau proporţii şi dau naştere la tot felul de scenarii... 
Cu cât încerc să înţeleg singură lucrurile care mi se întâmplă cu atât mi se pare că reuşesc să le încurc mai tare, cu atât mai mult nesiguranţa îşi bate joc de mine.
Poate ar fi mai simplu să întreb direct ce vreau să ştiu, fără să încerc indirect, pe ocolite asta şi să dau astfel posibilitatea evitării unui răspuns...
Poate ar fi mai simplu dar şi mai bine pentru toată lumea căci adevărul, oricât de greu de suportat ar fi, e până la urmă preferabil traiului în minciună...
Poate ar fi mai simplu dacă nu ar exista atâtea sentimente... Probabil dragostea ne împiedică să alegem calea cea mai uşoară căci altfel nu ămi pot explica evitarea sau amânarea unor discuţii necesare, de a căror importanţă sunt perfect conştientă...

vineri, 2 aprilie 2010

Altă scrisoare

Mi se pare că ne trăim viaţa din ce în ce mai grăbit, mai pe fugă. Aveam mai demult zile întregi în care nimic nu era planificat când puteam face totul după bunul plac, în care puteam medita oricât. Cred ca au dispărut pe măsură ce au crescut responsabilităţile mele. Totuşi mă gândeam azi, într-un moment de respiro la cum era primăvara trecută, la cât de altfel stăteau lucrurile acum un an. Încercam să compar şi să văd dacă îmi era mai bine atunci sau îmi e mai bine acum şi înainte să spun în grabă că acum, mi-am dat seama că nu pot compara etapele din viaţa mea şi că fiecare a însemnat o experienţă care a contat şi m-a ajutat să "cresc" . Cred că imi era bine atunci dar simţeam acut lipsa de ce am acum. Acum sunt fericită, sunt liniştită, "aşezată" cum spunea cineva dar îmi e dor uneori , deşi îmi e greu să recunosc, de tine şi de tot ce făceam împreună. Îmi lipsesc uneori discuţiile interminabile până dimineaţa despre tot felul de nimicuri, uneori aceleaşi reluate în speranţa că vor aduce ceva nou la lumină, plimbările aiurea de pe faleză, momentele în care ne plângeam de milă una alteia, când plângeam pentru cine ştie ce prostie şi ne ţineam în braţe una pe cealaltă şi ne incurajam sau când râdeam minute în şir de nebune până uitam şi de ce am început să râdem, ieşirile din casă de la 1-2 noaptea pentru o sticla de suc, pentru o nuga sau pentru nu stiu ce alte nimicuri, zilele din cămin când în loc să învăţăm ne plimbam prin gradina publica...
Au dispărut toate...uneori mi le mai amintesc de parcă au fost acum mult-mult timp...uneori îmi lipsesc...uneori îmi e dor...uneori mi-e ciudă că am ajuns să nu ne vorbim...uneori mi-e silă când îmi amintesc de uşurinţa cu care ai renunţat la tot...uneori obosesc încercând să înţeleg cum de m-am putut înşela atât de mult...alteori îmi spun că aşa a fost să fie...zilele trecute am plâns cu telefonul în mână când deşi m-am chinuit, nu am putut să-ţi scriu mai mult decât "La mulţi ani!" după câţiva ani în care am împărţit aproape totul...uneori simt că a rămas un gol...
Am pierdut pe de o parte, şi am câştigat pe de alta pentru că se pare că niciodată nu le putem avea pe toate.
P.S. Poate că s-a întâmplat aşa ca să pot eu acum da tot sufletul celui de lângă mine, ca să poată fi el totul pentru mine, ca să pot împărtăşi cu el totul. De asta îţi mulţumesc. Să fii fericita! Doar aşa vei avea alinare pentru clipele când vei regreta si vei plânge cu perna în braţe...