luni, 26 aprilie 2010

Aiurea...


Sunt întrebări pe care nu am curaj să le adresez... Refuz asta din tot felul de motive...Uneori cred că mi-e frică de răspuns...alteori mă gândesc la interpretarea diferită care ar putea fi dată de celălalt...nu vreau să rănesc...nu vreau să forţez, să presez... nu vreau să calc cu bocancii prin sufletul nimănui...
Întrebările care se nasc şi mor în mine mă chinuie însă noaptea şi ziua... Oricât aş încerca să le îndepărtez din minte, unele dintre ele revin obsedant, mă macină, mă chinuie...iau proporţii şi dau naştere la tot felul de scenarii... 
Cu cât încerc să înţeleg singură lucrurile care mi se întâmplă, cu atât mi se pare că reuşesc să le încurc mai tare, cu atât mai mult nesiguranţa îşi bate joc de mine.
Poate ar fi mai simplu să întreb direct ce vreau să ştiu, fără să încerc pe ocolite dând astfel posibilitatea evitării unui răspuns...
Poate ar fi mai simplu, dar şi mai bine pentru toată lumea, căci adevărul, oricât de greu de suportat ar fi, e până la urmă preferabil  minciunii.
Poate ar fi mai simplu dacă nu ar exista atâtea sentimente.
Probabil dragostea ne împiedică să alegem calea cea mai uşoară căci altfel nu îmi pot explica evitarea sau amânarea unor discuţii necesare, de a căror importanţă sunt perfect conştientă...

vineri, 2 aprilie 2010

Altă scrisoare

Mi se pare că ne trăim viaţa din ce în ce mai grăbit, mai pe fugă. Aveam mai demult zile întregi în care nimic nu era planificat când puteam face totul după bunul plac, în care puteam medita oricât. Cred ca au dispărut pe măsură ce au crescut responsabilităţile mele. Totuşi mă gândeam azi, într-un moment de respiro, la cum era primăvara trecută, la cât de altfel stăteau lucrurile acum un an. Încercam să compar şi să văd dacă îmi era mai bine atunci sau îmi e mai bine acum şi înainte să spun în grabă că acum, mi-am dat seama că nu pot compara etapele din viaţa mea şi că fiecare a însemnat o experienţă care a contat şi m-a ajutat să "cresc" . Cred că îmi era bine atunci dar simţeam acut lipsa de ce am acum. Acum sunt fericită, sunt liniştită, "aşezată", dar îmi e dor uneori, deşi îmi e greu să recunosc, de tine şi de tot ce făceam împreună. Îmi lipsesc uneori discuţiile interminabile până dimineaţa despre tot felul de nimicuri, plimbările aiurea, momentele în care ne plângeam de milă una alteia şi ne ţineam în braţe, ne incurajam sau când râdeam minute în şir de nebune până uitam şi de ce am început să râdem, ieşirile din casă de la 1-2 noaptea pentru a lua nu știu ce nimicuri, zilele când în loc să învăţăm făceam orice altceva.
Au dispărut toate. 
Uneori mi le mai amintesc de parcă au fost acum mult-mult timp. 
Uneori îmi lipsesc.
Uneori îmi e dor.
Uneori îmi pare rău că am ajuns să nu ne mai vorbim.
Uneori mi-e silă când îmi amintesc de ușurința cu care ai renunțat la tot.
Uneori obosesc încercând să înțeleg cum de m-am putut înșela atât de mult.
Alteori îmi spun că aşa a fost să fie...
Zilele trecute am plâns cu telefonul în mână când, deşi m-am chinuit, nu am putut să-ţi scriu mai mult decât "La mulţi ani!" după câțiva ani în care am împărțit aproape totul.
Simt că a rămas un gol. Am pierdut pe de o parte și am câştigat pe de alta pentru că se pare că niciodată nu le putem avea pe toate.