luni, 13 septembrie 2010

Septembrie, luni

E septembrie, e luni... "Vrei din nou liniștea atunci când toamna începea", dar toamna asta parcă e altfel...
Toamna asta caut, caut şi iar caut motive să le zâmbesc bobocilor timizi dar curioşi şi încrezători în același timp. Încerc să nu mă gândesc la cei -25% din salariu, la magăriile de care mă lovesc la tot pasul, la debandada din jurul meu şi din ţara asta, la cum au luat-o toate razna. Pentru câteva minute m-am lasat totuşi descurajata şi-aş fi vrut sa strig... Încerc un exerciţiu de voinţa, mă gândesc la altceva... Mă gândesc că lucrurile minunate pe care le am fac toate neajunsurile sa pară atât de mărunte... Nu poate sistemul asta, ţara asta, nu pot oamenii aştia mânjiţi de nedreptate, de nesimţire, plini de ei şi gata să-l pună la pământ pe cel care e altfel, pentru că e mai bun şi nu trebuie să fie nimeni mai sus decât ei să mă facă să dau înapoi. Reuşesc doar să mă ambiţioneze! O sa mă ridic mai sus de fiecare data!
Septembrie, luni al lui Brenciu mi-a răsunat azi toată ziua în minte... Al lui era... liniştit. Aleg să fie şi al meu la fel...


joi, 5 august 2010

Ce bine că eşti!

Ştiu: oamenii sunt foarte diferiţi, fiecare percepe viaţa în felul său dar sunt şi lucruri care, cred eu, sunt la fel pentru foarte mulţi dintre noi.

Mă gândeam că nimic nu îţi dă mai multă putere şi încredere în tine ca dragostea. Siguranţa că omul pe care îl iubeşti mai mult decât pe tine, te iubeşte la rândul lui te face să simţi că nimic nu e imposibil. Chiar şi atunci când totul pare pierdut, când negativismul te încolţeşte şi te invadează, încurajarile omului atât de drag sau măcar simpla prezenţă, o îmbrăţişare, un alint, schimbă complet situaţia.
În lumea nebună în care am apărut şi trebuie să supravieţuiesc, am oaza mea de linişte, frumuseţe, iubire, tandreţe şi înţelegere în care mă simt cel mai în siguranţa, în care nimeni şi nimic nu îmi poate face rău, în care nimic nu e imposibil, în care eu sunt cea mai importanta din lume.
Spuneam exact acum un an de zile, când am început să scriu pe blogul asta despre oamenii care devin ca un drog pentru noi. Drogul meu de atunci, pe care il cautam şi pe care mi-l doream atât de mult e astazi oaza mea cu TOT. Ce bine că eşti!




miercuri, 4 august 2010

"Nu am avut timp..."


Stă să plouă. Am ieşit din casă, m-am plimbat prin gradină, m-am aşezat sub un copac şi am început să scriu. Nu pentru că e multă lume care mă întreabă de ce nu am mai scris nimic pe blog şi când scriu ceva nou, nu pentru că au trecut câteva luni în care nu am mai scris ci pentru că simt nevoia să fac asta. Am simţit nevoia să mă descarc de mai multe ori zilele astea dar ca de obicei "nu am avut timp". Ştiu, spun asta în ultima vreme în fiecare zi şi chiar de mai multe ori pe zi unor oameni dragi şi-mi pare rău apoi.
Nu se pune problema că mă auto-izolez. Pur şi simplu nu am analizat, atunci când trebuia, propriile limite şi nu am conştientizat asta decât acum când mă simt depăşită. Recunosc, mă simt depăşită, obosită (psihic mai ales) şi am început să-mi pierd încrederea că voi trece măcar onorabil, fară să mă dezamagesc pe mine sau pe cei din jur, peste toate examenele interminabile din primavara-vara-toamna asta.
Lipsa de motivaţie îşi spune şi ea cuvântul căci dacă stau să ma gândesc bine, aproape că nu pot să explic de ce atâta învăţat, de ce atâtea examene, de ce atâta stres pentru un sistem şi pentru o ţară plină de bătaie de joc, de nesimţire şi de nedreptate în care esti descurajat constant, în care primeşti lovitură dupa lovitură până nu mai ştii cum să te ridici din nou şi dacă nu e mai bine să renunţi. 
Totuşi, nu ştiu de ce dar nu pot să renunţ. Nu vreau să ma dau bătută, mă încăpăţânez să cred că, în timp, lucrurile se vor aşeza, că anormalul nu va mai trece drept normal, realitate, cotidian.
Mă încăpăţânez să cred că din toamnă voi avea mai mult timp liber...timp pe care sa-l petrec cu oamenii dragi sufletului meu...

luni, 26 aprilie 2010

Aiurea...


Sunt întrebări pe care nu am curaj să le adresez... Refuz asta din tot felul de motive...Uneori cred că mi-e frică de răspuns...alteori mă gândesc la interpretarea diferită care ar putea fi dată de celălalt...nu vreau să rănesc...nu vreau să forţez, să presez... nu vreau să calc cu bocancii prin sufletul nimănui...
Întrebările care se nasc şi mor în mine mă chinuie însă noaptea şi ziua, de fiecare dată când am puţin timp liber... Oricât aş încerca să le îndepărtez din minte, unele dintre ele revin obsedant, mă macină, mă chinuie...iau proporţii şi dau naştere la tot felul de scenarii... 
Cu cât încerc să înţeleg singură lucrurile care mi se întâmplă cu atât mi se pare că reuşesc să le încurc mai tare, cu atât mai mult nesiguranţa îşi bate joc de mine.
Poate ar fi mai simplu să întreb direct ce vreau să ştiu, fără să încerc indirect, pe ocolite asta şi să dau astfel posibilitatea evitării unui răspuns...
Poate ar fi mai simplu dar şi mai bine pentru toată lumea căci adevărul, oricât de greu de suportat ar fi, e până la urmă preferabil traiului în minciună...
Poate ar fi mai simplu dacă nu ar exista atâtea sentimente... Probabil dragostea ne împiedică să alegem calea cea mai uşoară căci altfel nu ămi pot explica evitarea sau amânarea unor discuţii necesare, de a căror importanţă sunt perfect conştientă...

vineri, 2 aprilie 2010

Altă scrisoare

Mi se pare că ne trăim viaţa din ce în ce mai grăbit, mai pe fugă. Aveam mai demult zile întregi în care nimic nu era planificat când puteam face totul după bunul plac, în care puteam medita oricât. Cred ca au dispărut pe măsură ce au crescut responsabilităţile mele. Totuşi mă gândeam azi, într-un moment de respiro la cum era primăvara trecută, la cât de altfel stăteau lucrurile acum un an. Încercam să compar şi să văd dacă îmi era mai bine atunci sau îmi e mai bine acum şi înainte să spun în grabă că acum, mi-am dat seama că nu pot compara etapele din viaţa mea şi că fiecare a însemnat o experienţă care a contat şi m-a ajutat să "cresc" . Cred că imi era bine atunci dar simţeam acut lipsa de ce am acum. Acum sunt fericită, sunt liniştită, "aşezată" cum spunea cineva dar îmi e dor uneori , deşi îmi e greu să recunosc, de tine şi de tot ce făceam împreună. Îmi lipsesc uneori discuţiile interminabile până dimineaţa despre tot felul de nimicuri, uneori aceleaşi reluate în speranţa că vor aduce ceva nou la lumină, plimbările aiurea de pe faleză, momentele în care ne plângeam de milă una alteia, când plângeam pentru cine ştie ce prostie şi ne ţineam în braţe una pe cealaltă şi ne incurajam sau când râdeam minute în şir de nebune până uitam şi de ce am început să râdem, ieşirile din casă de la 1-2 noaptea pentru o sticla de suc, pentru o nuga sau pentru nu stiu ce alte nimicuri, zilele din cămin când în loc să învăţăm ne plimbam prin gradina publica...
Au dispărut toate...uneori mi le mai amintesc de parcă au fost acum mult-mult timp...uneori îmi lipsesc...uneori îmi e dor...uneori mi-e ciudă că am ajuns să nu ne vorbim...uneori mi-e silă când îmi amintesc de uşurinţa cu care ai renunţat la tot...uneori obosesc încercând să înţeleg cum de m-am putut înşela atât de mult...alteori îmi spun că aşa a fost să fie...zilele trecute am plâns cu telefonul în mână când deşi m-am chinuit, nu am putut să-ţi scriu mai mult decât "La mulţi ani!" după câţiva ani în care am împărţit aproape totul...uneori simt că a rămas un gol...
Am pierdut pe de o parte, şi am câştigat pe de alta pentru că se pare că niciodată nu le putem avea pe toate.
P.S. Poate că s-a întâmplat aşa ca să pot eu acum da tot sufletul celui de lângă mine, ca să poată fi el totul pentru mine, ca să pot împărtăşi cu el totul. De asta îţi mulţumesc. Să fii fericita! Doar aşa vei avea alinare pentru clipele când vei regreta si vei plânge cu perna în braţe...

luni, 15 martie 2010

Pentru tine,

Pentru clipele când mi-e dor, 
când oricâte cuvinte aș căuta nici unele nu mi se par potrivite,
oricâte lucruri aş face mi se pare că nu fac destul,
oricât aş da mi se pare că puteam da mai mult,
când îmi dau seama că de fapt îţi dau ce am mai de preţ
că iţi dau tot ce am,
tot ce sunt,
ţie.












miercuri, 17 februarie 2010

Gânduri de om complicat

Am spus şi am crezut mereu că gândesc prea mult. Analizez unele lucruri atât de mult încât nu mai rămâne nici un aspect al lor pe care să nu-l fi luat în calcul, le întorc pe toate părţile, despic toate firele, le încâlcesc între ele, apoi încerc să le pun în ordine dar îmi dau seama că le-am încurcat atât de rău încât nu mai e nimic de făcut. M-au ameţit toate gândurile, mi-am cosumat energia până am obosit şi nu am reuşit să ajung la nici o concluzie.
Mi-am promis să mă opresc de multe ori. Mi-am interzis să mă mai chinui cu întrebări inutile, cu probleme existente numai în mintea mea, să evit, să alung din gândurile mele lucrurile care mă întristează şi pe care singură le caut, să iau totul exact aşa cum este.Cred că frica se joacă cel mai bine cu mintea mea. Era o vreme când îmi era teamă că nu voi putea niciodată să am ce îmi doresc...îmi amintesc cum gândul asta m-a chinuit seri la rând, cum din cauza asta am plâns de multe ori până la epuizare şi am adormit aşa... După suferinţă, cred că apreciezi altfel tot ce ai aşa că acum îmi e frică să nu pierd ce-am câştigat atât de greu, să nu dezamăgesc...să nu reprezint mai puţin decât mi-aş dori... să nu-mi facă viaţa vreo surpriză neplăcută...
Nu mi-a fost niciodată mai bine decât îmi e acum, nu am mai simţit că sunt exact unde şi lângă cine trebuie dar nici nu mi-a fost vreodată mai teamă.
Se dau atâtea lupte-n mine...şi probabil lupta continua însă se aşează la locul lor tot mai multe lucruri şi reuşesc mult mai bine decât o făceam doar să trăiesc, să cred, să mă bucur de ce am. 

miercuri, 27 ianuarie 2010

27 ianuarie





Astăzi este Ziua Internaţională a Comemorării Victimelor Holocaustului. Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a ales ziua de 27 ianuarie pentru că pe 27 ianuarie 1945 a fost eliberat lagărul nazist de la Auschwitz - Birkenau (Polonia), considerat simbolul genocidului nazist. 
Cred că toată lumea a auzit de Holocaust, care a reprezentat exterminarea de către nazişti, în numele superiorităţii rasei germane, a unui număr de aproximativ 6 milioane de evrei.
Antisemitismul nu a apărut în perioada celui de-al doilea război mondial dar venirea la putere a lui Hitler a marcat începutul unei politici extrem de violente faţă de populaţia evreiască. 
Cei "vinovaţi" că nu aparţineau rasei superioare erau trimişi în lagăre de concentrare unde erau exterminaţi prin muncă, trimişi în camere de gazare, folosiţi drept cobai pentru diverse experienţe medicale inumane, împuşcaţi sau înfometaţi.
Holocaustul este cred eu una din cele mai întunecate pagini din istoria omenirii. Deşi istoria ne-a arătat de atâtea ori că noi nu învăţăm nimic din istorie, gravitatea evenimentelor, faptul că s-a dorit exterminarea definitivă a evreilor dar si faptul că s-a dezvoltat într-o ţară avansată, atât din punct de vedere economic cât şi al culturii, educaţiei făra ca acest lucru să reprezinte vreo garanţie împotriva unui astfel de fenomen ar trebui să ne pună pe gânduri. Măcar câteva minute...şi măcar într-o astfel de zi...

marți, 5 ianuarie 2010

Povestea lui Ionuţ



Toţi ne plângem de greutăţile, gândurile, neliniştile sau problemele pe care le avem şi cărora trebuie să le facem faţă.
Uneori problemele altora sunt mai grave decât ale noastre şi atunci cred că ne dăm seama cât de mult ne exagerăm uneori suferinţa şi cât de norocoşi suntem comparativ cu alte persoane.
Mie cel puţin, aşa mi se întâmplă şi aşa a fost şi atunci când am aflat prin ce trece Ionuţ.
Ionuţ este elev în clasa a X a la Grup Şcolar "Paul Bujor" - Bereşti, judeţul Galaţi, are 16 ani şi semestrul acesta a reuşit să vina la şcoală foarte puţin pentru că a fost diagnosticat cu leucemie şi a fost nevoit să- şi schimbe locul din bancă cu cel de pe patul de spital.
Toţi cei care îl cunoaştem, suntem hotărâţi să îl ajutăm să strângă banii necesari pentru operaţia de transplant de măduvă de care depinde viaţa lui. Avem puterea de a face ca povestea acestui copil să nu se oprească aici, noi putem să îl readucem pe Ionuţ la şcoală unde îi este locul, noi putem face ca toate visele lui să primească o nouă şansă la indeplinire. 
Ajutaţi-ne să-l ajutăm pe Ionuţ! Oricine citeşte aceste rânduri şi se gândeşte o clipă că oricare dintre noi poate fi în locul lui, are la dispoziţie următorul cont în lei:


Cod IBAN:RO47CECEGL0308RON0657140

Titular, Florin Avram

Cod IBAN: RO07CECEGL03B2EUR0660922

Titular, Hotnog Iulia 

Ataşez şi certificatul medical în care este precizat cu exactitate diagnosticul şi dacă exista nelămuriri o să le clarific cu drag imediat ce mi le semnalaţi.