duminică, 20 decembrie 2009

Eşti cutia mea cu vise

Uneori nu îmi găsesc cuvintele... Nu reuşesc să exprim ce, cum şi cât simt. Cu cât simt mai mult, cu atât mi se par mai puţine cuvintele şi mi-e tot mai greu să le găsesc pe cele potrivite. Nu sunt doar incapabilă să exprim ce simt ci reuşesc şi să dau de înţeles exact contrariul celor simţite de mine. Cum să spun cât de mult s-a schimbat în bine starea mea sufletească? Cum să explic de ce atunci când adorm şi atunci când mă trezesc am mereu aceleaşi gânduri, aceleaşi dorinţe, aceleaşi speranţe? Cum să mai pot spune cum mă simt dacă mă simt în atât de multe feluri şi dacă simt atâtea lucruri pe care nu le-am mai simţit niciodata? Cum să spun cât de fericită şi completă mă simt sau cât de frică îmi e uneori? 
Cred că unele sentimente pot fi arătate prin gesturi, fapte, nu neapărat cuvinte. Pentru cele care au nevoie de cuvinte trebuie doar să încerc de câte ori e nevoie până voi reuşi să mă fac înţeleasă aşa cum vreau. Pentru altele nu e nevoie să îmi fac griji. E vorba de cele care pot fi transmise prin muzică sau cuvintele altcuiva. Eu nu aş fi putut spune mai bine decât Voltaj, "mi-ai pictat cerul gri în albastrul ochilor tăi vii" sau "eşti cutia mea cu vise"... 










luni, 14 decembrie 2009

Lămuriri...


Sunt fericită şi cum aici era locul în care "îmi plângeam de milă" l-am cam neglijat. M-am întors însă azi să scriu că m-am convins, nu visez, că e real tot ce mi se întâmplă. Tot ce mi se întâmplă, tot ce am visat, am sperat, am aşteptat. Şi e aşa bine... E cum nu a fost niciodată şi asta îmi dă aripi, mă face să nu îmi fie teamă de nimic, să cred că nimic nu e imposibil.
Ştiu că vor fi persoane care vor spune din nou "câtă naivitate" dar nu-mi pasă de zâmbetele ironice, de răutăţile sau de raţionamentele nimănui. Eu ştiu cel mai bine ce e în inima mea, ce trăiesc, ce vreau şi ce am. Şi da, m-am schimbat. Nu mai sunt nesigură pe capacităţile, pe forţele mele...pe mine, nu mai sunt uşor de întors, de influenţat, de dărâmat.
Le mulţumesc celor care se bucură sincer pentru mine iar pe ceilalţi îi rog să accepte sau măcar să-şi păstreze săgeţile înveninate netrimise .

joi, 3 decembrie 2009

This is forever...This I promise you


Scriam tot aici, prin octombrie, că am încredere în instinctul meu, că am senzaţia permanentă că mă aşteaptă ceva bun şi eram curioasă atunci să vad ce anume. Deşi nu am fost mereu convinsă de calităţile mele de "prezicătoare", s-a dovedit că am avut dreptate, ba chiar mi-au fost întrecute aşteptările.
Nu ştiu cum să scriu despre asta, cum să descriu multitudinea de sentimente care mă învadează, mă iau pe sus, mă ameţesc şi îmi provoacă atâta bucurie. Şi parcă mi-e şi teamă să vorbesc despre asta, mi-e teamă să nu se rupă vraja, căci parcă sunt personaj într-o poveste frumoasă. Iar dacă visez, dacă nu e real ce mi se întâmplă acum, nu vreau să mă mai trezesc din visul asta.
Mă bucur că nu am renunţat să cred, să sper nici măcar atunci când totul părea în zadar.