vineri, 20 noiembrie 2009

Ultimele explicaţii


Când m-am apucat să scriu aici simţeam prea multe şi aveam prea puţini oameni cărora le puteam împărtăşi gândurile mele. Nu mi-am făcut blog ca să mă cert cu lumea, nu l-am făcut ca să fiu comentată, nu am vrut să mi se dea sfaturi (dacă am nevoie, le cer de la cine cred eu că e în măsură să mi le dea), nu am nevoie să fiu nici aprobată, nici dezaprobată, nu e nevoie să îmi ia cineva apărarea sau să se certe persoanele care mă citesc între ele pentru mine şi în nici un caz nu am avut şi nu am de gând să îmi spăl rufele pe aici. Mi-am făcut blog pentru că aşa am simţit, pentru că aşa am vrut EU, pentru că am dreptul să fac ce vreau cu viaţa şi timpul meu liber.
Niciodată nu m-am gândit că există persoane atât de infantile încât să fie capabile să îmi spună ce au de spus aici, de după "anonim" , în aşa hal. E adevărat că de unde te aştepţi mai puţin sare iepurele, e adevărat că cei pe care îi crezi aproape "te sapă" şi e adevărat că oricât de sigur ai fi că ştii cum e un om, că îl cunoşti, te poate surprinde neplăcut exact când ai avea mai puţină nevoie.
Nu îmi place să fiu ridicată în slăvi şi nici nu am fost vreodată, sunt perfect conştientă de ce şi cine sunt, de defectele şi calităţile mele.
Există oameni care au firi pur şi simplu incompatibile, care nu se pot înţelege cu adevărat unii pe alţii şi există oameni care nu pot să conceapă asta, care analizează totul doar prin ei, cărora le place să eticheteze, care vor să fie totul ca ei, care nu înţeleg că fiecare om are propriul fel de a vedea lucrurile, de a acţiona, de a simţi, de a reacţiona. 
Sunt oameni care nu au văzut în mine decât o naivă, o visătoare, una care dă prea multă importanţă banalităţilor, o persoană care nu ştie ce e aia viaţă, care pune prea mult preţ pe iubire, prietenie, fidelitate, care a fost ce au vrut alţii să fie şi care se plânge şi plânge tot timpul. Sunt şi oameni care au văzut mai mult decât atât, care m-au înţeles cu adevărat, cărora nu le-a luat deloc mult timp să mă "simtă", să realizeze cine e Ana, să mă accepte exact aşa şi cărora le mulţumesc din suflet. Sunt oamenii care mă ajută să merg mai departe, care mă fac să zâmbesc când îmi vine să urlu, care mă lasă să plâng, să mă descarc, care doar sunt lângă mine când am nevoie.
Celorlalţi le spun acum, dacă nu m-am făcut înţeleasă altfel, căutaţi în altă parte ce nu aţi găsit la mine. Am dat mereu tot ce am putut, nu m-am dat niciodată "la fund", nu am fugit de greu, am încercat să înţeleg şi dacă nu am putut înţelege v-am acceptat aşa cum aţi fost. Nu am vrut niciodată să schimb pe cineva sau să se schimbe cineva pentru mine şi am vrut acelaşi lucru în schimb. Asta pentru că nu am fost "cine au vrut alţii ", am fost şi voi fi doar eu.

Eu,
mă las pe mine pentru cei pe care-i iubesc, îi pun de multe ori mai presus de mine deşi nu îmi cere nimeni şi nu aştept nimic în schimb 
prefer să fiu cea care cedează, nu pentru că nu am orgoliu sau pentru că nu sunt încăpăţânată ci pentru că uneori sunt lucruri mai importante decât asta 
plâng când mă răneşte cineva, când sunt dezamăgită, când sunt tristă, când mi se face milă, când mă enervez foarte rău, când simt că nu mai pot, cand mă bucur prea mult...Da, plâng mult...aşa mă descarc eu. Şi ce dacă??? 
sunt prea sensibilă, mă dor gesturi, cuvinte care pentru ceilalţi sunt minore, care nu vin neapărat conştient, intenţionat 
am iertat orice. Nu ştiu să urăsc, să duşmănesc dar am fost rece şi niciodată aceiaşi cu cei care mi-au greşit 
sunt mult mai puternică decât par, decât mă cred majoritatea şi mă dau cu greu bătută 
nu fug de unde alţii ar fugi mâncând pământul 
nu am pus niciodată banii, realizările mai presus de oameni şi nu o să o fac chiar dacă oamenii m-am dezamăgit şi mă vor dezamăgi 
nu sunt superficială, nu fug de responsabilităţi, de propriile acţiuni sau vorbe 
nu m-am crezut niciodată buricul pământului, nu am crezut (ca alţii) că totul se învârte în jurul meu, nu sunt îngustă la minte 
sunt exagerat de sinceră şi mă ataşez prea repede de oameni. Din păcate şi de cei care nu merită. 

Eu merit mai mult decât nişte vorbe aruncate aiurea, merit mult mai mult respect pentru că am fost întotdeauna OM şi cine simte că mai are încă chestiuni neîncheiate cu mine să nu o facă aici. Să o facă direct, sau deloc.

luni, 16 noiembrie 2009

Scrisoare...


Există oameni care se întorc mereu la mine. Oameni care au jucat un rol important în viaţa mea cândva şi care revin de câte ori doresc, cu aşteptări deplasate, uneori de-a dreptul năucitoare. 
Ştiu că asta se întâmplă din vina mea. Ştiu că am fost prea bună, am tolerat prea multe şi oricât de rănită am fost nu m-am putut niciodată rupe de oamenii care au contat, ştiu că am preferat tot timpul să rămânem prieteni, amici, cunoştinţe, orice în afară de varianta în care ne ignorăm total, ne prefacem că nu ne-am cunoscut pentru că asta mi se pare o prostie, o copilarie.
Asta nu înseamnă că pot, vreau să trec cu vederea orice şi oricât, nu înseamnă că pot fi pusă într-un colţ, să aştept cuminte să ţi se facă dor, să rămâi singur sau să ai nevoie de cineva care să-ţi ridice moralul cînd eşti la pământ. Nu înseamnă că aşteptarea şi răbdarea mea sunt infinite. Şi pentru tine, chiar s-au terminat de ceva vreme. Dacă am vorbit, vorbesc şi voi vorbi sincer, deschis despre sentimentele mele, dintr-o perioadă sau alta, e pentru că nu am nimic de ascuns, pentru că am curajul să nu mă ascund după degete şi nu pentru că "nu am trecut peste". Am trecut demult peste. Când "eşti o persoană specială pentru mine", "nu vreau să suferi din cauza mea", "îmi doresc să fii fericită" au început să-mi provoace silă (probabil pentru că le-ai repetat de prea multe ori dar nu le-ai demonstrat niciodat ) , imediat după ce am ştiu că eu am încercat totul, tu nu ai mai contat. Ai rămas o amintire şi nimic mai mult. Nu m-aş întoarce la tine oricât de rău ţi-ar părea, oricât de mult ai vrea vreodată, pentru că nu mai are sens, pentru ca nu mai simt...
Măcar sunt optimistă, luptătoare, plină de încredere cum ţi-ai dorit mereu să mă vezi chiar dacă tu m-ai pierdut definitiv, chiar dacă altul va fi cel care mă va vedea cum sunt de fapt, mă va aprecia, mă va ţine lângă el, va avea grijă de inima mea.
Ştiu că nu mi-ai vrut răul, eşti iertat, sunt împăcată şi privesc înainte spre ceva mai bun, spre cineva care să mă merite.

luni, 9 noiembrie 2009

"N-am altă Ană"

Nu ştiu dacă am idei care mă obsedează sau dacă sunt doar nevoită să fac faţă de mai multe ori unor întâmplări care mă rănesc, mă întristează dar care se ţin parcă după mine. Uneori văd cum se repetă istoria sub ochii mei, sunt conştientă că fac încă o dată aceiaşi greşeală pe care am mai facut-o, pe care am spus că nu o voi mai face.
Mi-am spus să încerc să nu mă mai las impresionată atât de uşor, să cred mai puţin în oameni, să nu mai caut explicaţii, scuze tuturor pentru greşelile pe care le fac, să nu mai iert nedreptăţile care mi se fac, să nu mai caut mereu "jumatatea plina a paharului".
Mă gândeam că dacă îmi impun, o să o pot face pe dura, pe indiferenta, nepăsătoarea şi poate chiar o să devin aşa, măcar când e cazul pentru că sunt sătulă să fiu doar eu cea care îşi calcă pe orgoliu, cea pentru care orgoliul contează mai puţin decât cel de lângă.
Mi-am propus să îmi doresc mai puţin ce îmi doresc de fapt cel mai mult şi să îmi fac speranţe cât mai puţine că voi găsi, primi, avea ceea ce lipseşte inimii mele. Pentru că am fost dezamăgită, pentru că am suferit, pentru că am obosit să spun "aşa a fost să fie" , "n-a fost să fie", m-am gândit să pornesc de la premisa că oricum nu pot avea exact ce vreau mai mult. Oricum nu reuşesc să ţin lângă mine oamenii care mă fac să mă simt liberă, importantă, deosebită, ascultată, înţeleasă, completată sau completă decât prea puţin timp...
Am încercat de multe ori dar poate nu am încercat destul, poate nu am vrut de fapt niciodată să mă transform, să mă pietrific, cumva am lăsat tot timpul pe câte cineva să ajungă aproape de inima mea. Poate am doar puţin mai multă tristeţe în ochi, dar am rămas tot timpul aceiaşi. "N-am altă Ană/ Şi pe mine chiar/ Din ce în ce mai rar/Mă am".