luni, 3 august 2009

Întrebări, întrebări...

De câte ori văd împreună doi oameni într-o relaţie frumoasă, deosebită, mă gândesc că se poate, că lumea nu e chiar cu susu-n jos, că dragostea adevărată nu e doar un mit, că sufletele pereche există, că totul există, că nu e doar un vis.
Când lucrurile evoluează, 1 an – 2 şi tot aşa până la 6-7, deja există şi armonia, liniştea, tânăra familie şi toate celelalte la care sper şi eu, pe care le caut mai înverşunată odată ce le-am conştientizat.
De ce eşuează o relaţie tocmai când toate problemele s-au rezolvat, când nu mai există impedimente, când lucrurile merg exact cum trebuia, cand toate planurile celor doi sunt la un pas de înfăptuire? Ştiu, oamenii se schimbă, dorinţele şi aspiraţiile lor se schimbă, ipostazele sunt altele, ştiu că se pot găsi motive, unele chiar plauzibile. Ştiu şi aş putea înţelege dacă motivul ar fi de acest gen. Dar motivul este altul. Altul pe care nu îl pot concepe, care depăşeşte puterea mea de înţelegere, bunătatea şi dorinţa mea permanentă de a nu judeca pe nimeni, de a găsi motive celor din jur pentru toate acţiunile lor, fie ele şi greşite. Cum se poate explica, cum se poate motiva că cineva înşeală? Că îl înşeală în cel mai josnic mod cu putinţă, premeditat şi repetat pe cel care i-a fost alături 7 ani de zile, care i-a fost părinte, prieten, iubit, care a facut totul şi a sacrificat totul? Şi cum se poate uita asta, cum se poate ierta? Trădarea, mincina, nepăsarea, cruzimea mi se par de neiertat şi fără nici o scuză într-o astfel de poveste.
Să îţi baţi joc de sentimentele cuiva, cu bună ştiinţă e oribil dar să faci asta unui om care te iubeşte, care a avut prea multă încredere în tine, atât de multă încât l-ai considerat de multe ori naiv astfel că ţi-ai permis să faci aşa ceva e inuman. Lipsa de suflet, de demnitate şi de minte până la urmă sunt inadmisibile. Nimic nu se mai poate innoda, repara, relua şi orice astfel de încercare e sortită ratării, prelungeşte doar chinul celui trădat dar dispus să încerce să „teacă peste”.
De ce mereu unul sărută şi celălalt întoarce obrazul? De ce unul iubeşte mai puţin şi celălalt mai mult? De ce dacă dacă suntem siguri de sentimentele cuiva trebuie sa profităm de asta, să ne permitem lucruri care rănesc? De ce siguranţa asta ne face pe unii dintre noi să credem că putem face orice şi celălalt, din dragoste, va ierta? De ce unul e dispus să ierte dacă celălalt nu a fost capabil să nu rănească atât de profund? De ce nu ne punem mai des în locul celuilalt? De ce nu suntem conştienţi că „roata se învârte”, că mai devreme sau mai târziu rolurile se inversează? De ce nu mai avem nimic sacru? De ce putem călca totul în picioare fără să ne pese de nimic? De ce avem tendinţa de a distruge totul? Si de ce îmi pun eu întrebările astea, eu din afara problemei şi nu şi le pune cine ar fi normal şi ar trebui să le pună dacă ar avea un pic de conştiinţă?
Mai bine m-aş limita la întrebările care mă privesc: În ce să mai cred? În ce să mai sper? Ce mai există? Îmi vine apoi în minte: sunt întrebări la care oricât am încerca, nu vom afla niciodată răspunsul...
Cine se simte jignit, judecat, să nu-mi mai ceară niciodată opinia, sfatul. Nu vreau să mint nici măcar în numele unei prietenii foarte vechi, indiferent de consecinţe.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu