luni, 24 august 2009

Despre omul frumos...


"Frumosul rănit de sabia realului îşi lasă sângele ca jertfă (asupra acestuia), dar, ce ciudat, numai aşa, rănit, frumosul înfrumuseţează!
Iar realul astfel înfrumuseţat, pleacă la drum cu o altă inimă.

Este nevoie de această rănire, a frumosului, ca realul să nu cadă o dată cu istoria, să fie salvat de vremelnicia ei şi de registrul său minor. Fiecare om frumos poartă parcă, precum o moştenire hristică, cununa de spini a realităţii. Dar tocmai acest sacrificiu al frumosului face ca realitatea să devină o altă realitate.
Dan Puric, Despre omul frumos

luni, 10 august 2009

Dezamăgiri...

De multe ori am crezut foarte mult în ceva şi am fost dezamăgită. Uneori credeam, deşi fără motive clare, evidente, alte ori mi-am dorit să cred dar nu am reuşit să o fac din tot sufletul, mereu am avut urme de îndoială.
Dezamăgirea nu cred că vine vreodată singură. Odată cu ea se instalează tristeţea, deznădejdea, teama de a mai spera. Invadată de toate m-am gândit de multe ori la toate experienţele nefericite prin care am trecut, uşor şi-a făcut loc ideea că totul e inutil, că oricât aş încerca rezultatul e mereu acelaşi şi atunci e mai bine să ţin totul închis. Deşi am fost mereu conştientă că încercarea disperată de a mă scuti de suferinţă, cu toate zidurile pe care le ridicam în jurul meu, împiedică şi lucrurile bune să ajungă la mine, o vreme nu m-am putut opri. "Baricadarea" mea şi încăpăţânarea cu care o făceam, nu au fost întotdeauna înţelese dar nu mi-a păsat de asta. Nu mi-a păsat nici când au fost judecate, nici când mi s-au arătat "n" motive pentru care ar fi fost mai bine să renunţ la ele. Cred că nu aveam starea sufletească necesară, nu trecuse încă suficient timp...
Într-o clipă însă, ori de inconştienţă ori salvatoare, m-am hotărât să mai încerc o dată şi încă o dată şi ... de câte ori va fi nevoie...M-am gândit că dezamagirea e mai bună decât să nu simţi nimic. Desigur, poate fi mai bine sau poate totul sfârşi mai prost decât orice altceva de până acum. Ştiu asta şi totuşi încet-încet se reclădeşte încrederea mea în ce şi în cine am crezut. Cred că e o binecuvântare să poţi ierta din tot sufletul şi să poţi întoarce si obrazul celălalt cum se spune.
Cred că ar trebui să nu ne considerăm nici unul fără greşeală (toţi putem răni mai mult decât am crede printr-o decizie luată în grabă, din egoism sau din inconştienţă), să fim realişti (toţi dezamăgim persoane dragi) şi să încercăm să înţelegem alegerile celorlalţi, greşite sau nu.
Dezamăgirile mai mari sau mai mici sunt o lecţie. Cu ajutorul lor mersul mai departe, deşi mai precaut şi nu neapărat mai sigur, este cu totul altfel decât mi-am imaginat. Acceptarea ne ajută să ne dezvoltăm noi sperante...poate de data asta cineva va avea mai multă grijă de inima mea..

miercuri, 5 august 2009

Dependenţă...

În fiecare zi a vieţii noastre putem conştientiza ceva, putem învăţa lucruri mărunte dar importante, dacă ne acordăm un răgaz de câteva minute în care să medităm la ce s-a întâmplat în ziua respectivă.
Eu îmi acord un astfel de răgaz în fiecare seară înainte să adorm. Aseară mă gândeam cât de important poate fi un simplu zâmbet sau un cuvânt bun, puţină atenţie, câteva minute din partea cuiva.
Momentele în care ne vede cineva, ne ascultă, contăm măcar câteva minute mai mult decât orice alt lucru sau persoană pot face diferenţa, ne pot determina să spunem că am avut o zi bună chiar dacă a fost plină de probleme, de nervi şi de stress. Poate fi mai bună doar pentru că nu suntem nevoiţi să fim singuri în ea.
Fiecare dintre noi a avut la un moment dat o astfel de persoană în viaţa sa. Aceşti oameni apar cine ştie de unde, treptat încep să facă parte din viaţa noastră, sunt prezenţi aproape zilnic şi devin la un moment dat indispensabili. Ne trezim că am devenit dependenţi, conştientizăm cât de important este "drogul" nostru când prezenţa lui se face simţită mai mult decât în mod obişnuit sau când suntem puşi în situaţia de a aştepta întâlnirea cu el. Nerăbdarea, sentimentul că ne lipseşte ceva, că suntem cumva incompleţi sau dimpotrivă faptul că putem uita de lucrurile negative care ni se întâmplă, că supărările noastre pot fi şterse complet din minte chiar şi pentru puţină vreme, bucuria pe care o simţim deşi nu avem nici un motiv sunt semne clare că dependenţa s-a produs deja.
E posibil ca vreodată, motivat sau nu, "drogul" nostru să dispară fără să ştie cât reprezintă pentru noi sau dacă ştie, cu gândul că vom trece şi peste asta, fară să-i treacă prin minte că acel gol dureros nu se mai poate umple, că nu se poate găsi înlocuitor, compensaţie pentru oameni. Ne va rămâne atunci doar posibilitatea de a ascunde şi asta în noi ca pe multe altele... E posibil şi ca dependenţa să devină reciprocă, ceea ce nu poate fi decât minunat.

luni, 3 august 2009

Întrebări, întrebări...

De câte ori văd împreună doi oameni într-o relaţie frumoasă, deosebită, mă gândesc că se poate, că lumea nu e chiar cu susu-n jos, că dragostea adevărată nu e doar un mit, că sufletele pereche există, că totul există, că nu e doar un vis.
Când lucrurile evoluează, 1 an – 2 şi tot aşa până la 6-7, deja există şi armonia, liniştea, tânăra familie şi toate celelalte la care sper şi eu, pe care le caut mai înverşunată odată ce le-am conştientizat.
De ce eşuează o relaţie tocmai când toate problemele s-au rezolvat, când nu mai există impedimente, când lucrurile merg exact cum trebuia, cand toate planurile celor doi sunt la un pas de înfăptuire? Ştiu, oamenii se schimbă, dorinţele şi aspiraţiile lor se schimbă, ipostazele sunt altele, ştiu că se pot găsi motive, unele chiar plauzibile. Ştiu şi aş putea înţelege dacă motivul ar fi de acest gen. Dar motivul este altul. Altul pe care nu îl pot concepe, care depăşeşte puterea mea de înţelegere, bunătatea şi dorinţa mea permanentă de a nu judeca pe nimeni, de a găsi motive celor din jur pentru toate acţiunile lor, fie ele şi greşite. Cum se poate explica, cum se poate motiva că cineva înşeală? Că îl înşeală în cel mai josnic mod cu putinţă, premeditat şi repetat pe cel care i-a fost alături 7 ani de zile, care i-a fost părinte, prieten, iubit, care a facut totul şi a sacrificat totul? Şi cum se poate uita asta, cum se poate ierta? Trădarea, mincina, nepăsarea, cruzimea mi se par de neiertat şi fără nici o scuză într-o astfel de poveste.
Să îţi baţi joc de sentimentele cuiva, cu bună ştiinţă e oribil dar să faci asta unui om care te iubeşte, care a avut prea multă încredere în tine, atât de multă încât l-ai considerat de multe ori naiv astfel că ţi-ai permis să faci aşa ceva e inuman. Lipsa de suflet, de demnitate şi de minte până la urmă sunt inadmisibile. Nimic nu se mai poate innoda, repara, relua şi orice astfel de încercare e sortită ratării, prelungeşte doar chinul celui trădat dar dispus să încerce să „teacă peste”.
De ce mereu unul sărută şi celălalt întoarce obrazul? De ce unul iubeşte mai puţin şi celălalt mai mult? De ce dacă dacă suntem siguri de sentimentele cuiva trebuie sa profităm de asta, să ne permitem lucruri care rănesc? De ce siguranţa asta ne face pe unii dintre noi să credem că putem face orice şi celălalt, din dragoste, va ierta? De ce unul e dispus să ierte dacă celălalt nu a fost capabil să nu rănească atât de profund? De ce nu ne punem mai des în locul celuilalt? De ce nu suntem conştienţi că „roata se învârte”, că mai devreme sau mai târziu rolurile se inversează? De ce nu mai avem nimic sacru? De ce putem călca totul în picioare fără să ne pese de nimic? De ce avem tendinţa de a distruge totul? Si de ce îmi pun eu întrebările astea, eu din afara problemei şi nu şi le pune cine ar fi normal şi ar trebui să le pună dacă ar avea un pic de conştiinţă?
Mai bine m-aş limita la întrebările care mă privesc: În ce să mai cred? În ce să mai sper? Ce mai există? Îmi vine apoi în minte: sunt întrebări la care oricât am încerca, nu vom afla niciodată răspunsul...
Cine se simte jignit, judecat, să nu-mi mai ceară niciodată opinia, sfatul. Nu vreau să mint nici măcar în numele unei prietenii foarte vechi, indiferent de consecinţe.

duminică, 2 august 2009

...

"Iubirea te face nemărginit de bun, liniştit, foarte puternic şi gata pentru orice sacrificiu".

W. S. Reymont


sâmbătă, 1 august 2009

...

"Un dram foarte mic de speranţă este suficient pentru a cauza apariţia dragostei".
Stendhal