vineri, 24 iulie 2009

...

Lucruri mărunte care mi se întâmplă stârnesc furtuni în sufletul meu, îmi dărâmă echilibrul interior şi aşa fragil şi fără fundaţie dar vin ca o lecţie. O lecţie de foloasele căreia, din păcate, nu mă pot bucura cu cine aş vrea sau cum aş vrea. Aş vrea să nu conteze ce rămâne după, ci doar experienţa şi sentimentele care se stârnesc. Aş vrea măcar o dată să mă mulţumesc cu ce am, măcar o dată să spun : "mulţumesc Doamne" din tot sufletul, fără regret, fără durerea că a fost prea puţin sau nu a decurs cum mi-am dorit.
Există persoane care de-a lungul timpului m-au marcat, a căror prezenţă (chiar dacă a fost una scurtă) în viaţa mea valorează enorm pentru că şi-au pus cumva amprenta asupra mea, m-au ajutat inconştient. O astfel de prezenţă , de scurtă trecere, la graniţa dintre real şi fantastic, nu poate fi decat tristă. Tristă pentru că e scurtă, pentru că lasă în urmă multe întrebări care încep cu "Ce-ar fi fost dacă?"... Ce-ar fi fost dacă am fi avut o şansă? Cum ar fi fost dacă egoismul şi teama nu ar fi intervenit? Dacă aş fi contat mai mult?... şi lista poate continua la infinit. Întrebări care nu îşi vor gasi niciodată răspunsul, întrebări pe care doar timpul şi uitarea care se presupune că îl însoţeşte le vor vindeca sau măcar le vor închide într-un colţ al inimii.
E crud ce mi se întâmplă şi deşi sunt conştientă că nu sunt singura din lume care trece prin asta şi că alţii au probleme mult mai mari, nu pot fi mai puţin egoistă. Nu ştiu când am devenit aşa egoistă... pur si simplu nu m-am mai analizat de multă vreme şi acum m-am diagnosticat extrem de egoistă.
Mi se pare crud să caut multă vreme "ceva" (nici eu nu ştiam cu siguranţă ce anume), să mă trezesc într-o zi, din senin, când şi de unde speram mai puţin cu "ceva-ul" meu atât de aproape... şi să îmi scape printre degete, să îl pierd la fel de neaşteptat cum l-am găsit.
Întrebarea principală e de ce am mai găsit ce îmi doream dacă nu pot avea, nu pot păstra? Mă amăgeam măcar cu gândul că nu există ce îmi doresc, sunt prea pretenţioasă, exigentă şi exagerată. Cum să rezist sufleteşte, cum să nu ascund tot ce e bun în mine, cum să mai sper, cu ce să mă mai mint acum când ştiu că există ce caut, "ceva -ul " ce mă poate face să fiu eu , să mă simt minunat, pentru care se merită sau dau totul dar nu îl pot avea?
Disperarea, tristeţea, lacrimile, durerea ascunse sau neimportante pentru nimeni sunt tot ce am, tot ce imi ramâne mereu... Cu toate astea, am tăria să spun, îţi mulţumesc... dacă mai contează asta...


2 comentarii:

  1. un singur lucru iti spun si stiu ca nu poate sa te consoleze prea mult, dar BUCURA-TE CA NU ESTI SINGURA! asteptarea este grea, dar merita,asa cum nu se merita sa te irosesti pentru lucruri si oameni neinsemnati.

    RăspundețiȘtergere
  2. Cum am spus, sunt conştientă că nu sunt singura şi ca sunt persoane cu probleme mult mai grave dar ai dreptate, nu ma consolează prea mult asta, nu ma opreşte sa îmi plang de mila deşi poate ar trebui. Mulţumesc ca îţi pasă şi ţi-a păsat tot timpul. :)

    RăspundețiȘtergere