vineri, 31 iulie 2009

România

Nu mai pot cu ţara asta în care din păcate mă aflu. E cu siguranţă unică între ţările civilizate pentru că în principiu ar trebui să fie civilizată. Mai rău de atât nu cred că există. În fiecare zi văd şi uneori trăiesc lucruri care mă îngrozesc şi care îmi provoacă efectiv greaţă.
România este ţara în care:
  • valoarea nu este recunoscută ci insultată, dispreţuită sau ignorată;
  • nu există corectitudine şi poţi fi oricând prostit în faţă iar faptul ca "ai dreptate" nu îţi foloseşte absolut deloc;
  • dacă ai bani suficienţi, relaţii şi/sau apartenenţa politică necesara poţi ajunge cât de sus vrei;
  • "deştepţii" nu respectă nici o regulă iar incompetenţii şi cretinii ne conduc;
  • ai de ales între a învăţa şi aplica "metodele pentru obţinerea succesului" sau a muri de foame, a fi un nimeni;
  • cei care se ocupa pe afară cu prostituţia, furtul, traficul de persoane sunt plini de bani, ne sfidează pe restul şi fac legea pe aici;
  • dacă munceşti, eşti cinstit, corect, vertical nu vei ajunge niciodată unde îţi doreşti pentru că alţii, fără probleme de conştiinţă vor fi mereu cu un pas înaintea ta;
  • cei ajunşi la putere fură fără jenă, fără limită, nestingheriţi de nimeni (pentru că sunt toţi mână în mână) şi ni se mai aruncă din când în când câte o pastila gen Ridzi sau Udrea ca să ni se închidă gura, ca să vedem cum "îşi fac instituţiile statului datoria";
  • există oameni care nu au ce pune pe masă, care trăiesc într-o sărăcie cumplită, în mizerie, unii ca acum 100 de ani;
  • orice analfabet poate obţine o diplomă de licenţă "la Spiru" sfidându-te apoi pe tine, nebunul şi fraierul care ai făcut la stat, având aceleaşi pretenţii ca şi tine, daca nu mai mari şi reuşind, nu de puţine ori, să fie mai bine plătit decât tine, într-o poziţie mult mai influentă şi comodă decât tine.
România numită mai nou "land of choice" este doar un circ, o aberaţie, o glumă proastă, inadmisibilă din care orice om sănătos la cap ar trebui să se gandească la un moment dat să plece.

joi, 30 iulie 2009

“ Greseala oamenilor a fost ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a parut ca daca fericirea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor.”
Octavian Paler

marți, 28 iulie 2009

...

"Înainte de orice, dragostea este ascultare în tăcere. A iubi înseamnă a contempla... Va veni ora când nu vei mai cere nimic. Nici buzele, nici zâmbetul, nici braţul drăgăstos, nici răsuflarea prezenţei sale. Îţi va fi de ajuns ca ea doar să existe." Antoine de Saint Exupery

luni, 27 iulie 2009

...

"Nimic nu e mai lung decat timpul, deoarece el este măsura veşniciei; nimic mai scurt, fiindcă lipseşte la toate proiectele noastre. Nimic nu e mai încet pentru cel care aşteaptă; nimic mai iute pentru cel care se bucură; toţi oamenii îl neglijează, toţi îi regretă pierderea." Voltaire


...

Sunt zile bune, rele, zile care seamănă leit între ele sau nu, zile deosebite (deşi foarte rare), zile triste, tot felul de zile...
Astăzi a fost una din zilele în care mi-am dorit să mă izolez de toată lumea. Am şi astfel de zile, tot mai dese parcă în ultima vreme. Nu am reuşit să mă decid dacă ar fi mai bine să ma evapor, să mă dizolv pur şi simplu ca şi cum nu am existat niciodată sau dacă nu ar fi mai plăcută o eventuală auto-exilare pe Lună, pe Marte, într-un loc uitat de ceilalţi.
Astfel de zile am când simt că nu mai pot , că e prea mult pentru mine ce se întâmplă, că nu sunt destul de puternică sau poate nu mai am suficientă voinţă să strâng din dinţi şi să merg mai departe.
Mă gandesc, încerc să găsesc ceva ce aş putea avea în comun cu lumea din jurul meu şi reuşesc cu greu să văd câteva repere, să îmi amintesc că există şi câţiva oameni deosebiţi. Ce să-mi găsesc în comun cu răutatea, prostia, viteza după lucruri neesenţiale, nedreptatea, nesimţirea sau materialismul de care majoritatea dau dovadă?
Mi s-a spus, şi nu de puţine ori, "gândeşti prea mult", "eşti prea idealistă", "nu mai visa cu ochii deschişi", "nu eşti capabilă să te adaptezi", "maturizează-te Ana!". Cred că sunt destul de matură dacă reuşesc să văd lucrurile aşa cum sunt de fapt, dacă sunt în stare să mă opresc şi să-mi pun astfel de întrebări. Sau poate doar mă consider aşa, poate mă cred superioară şi am o părere prea bună despre mine (deşi asta ar fi chiar o premieră). Şi să mă maturizez ce-ar însemna oare? Să fiu ca majoritatea? Să mă conformez zilelor în care trăiesc şi să fac ce face toată lumea, cum face toată lumea fără să mă gândesc prea mult la asta şi fară să îmi fie silă de mine că mă transform în ceva banal şi fară suflet? Să-mi fac un scop din a avea cât mai mulţi bani, o anume funcţie şi să alerg disperată doar pentru asta? Să mă "distrez", sa-mi "trăiesc viaţa", să bun banii înainte de orice , să nu mai cred în dragoste ci doar în "aranjamente" reuşite? Să nu mai găsesc timp pentru lucrurile mărunte care îmi bucură inima, care îmi aduc, şi aşa puţina, bucurie? Să mă molipsesc şi eu de "efectul de turma"?
Atunci aleg să copilăresc mai departe, să fiu în continuare la fel, să nu fiu deloc matură, sa fiu singura...

vineri, 24 iulie 2009

...

Lucruri mărunte care mi se întâmplă stârnesc furtuni în sufletul meu, îmi dărâmă echilibrul interior şi aşa fragil şi fără fundaţie dar vin ca o lecţie. O lecţie de foloasele căreia, din păcate, nu mă pot bucura cu cine aş vrea sau cum aş vrea. Aş vrea să nu conteze ce rămâne după, ci doar experienţa şi sentimentele care se stârnesc. Aş vrea măcar o dată să mă mulţumesc cu ce am, măcar o dată să spun : "mulţumesc Doamne" din tot sufletul, fără regret, fără durerea că a fost prea puţin sau nu a decurs cum mi-am dorit.
Există persoane care de-a lungul timpului m-au marcat, a căror prezenţă (chiar dacă a fost una scurtă) în viaţa mea valorează enorm pentru că şi-au pus cumva amprenta asupra mea, m-au ajutat inconştient. O astfel de prezenţă , de scurtă trecere, la graniţa dintre real şi fantastic, nu poate fi decat tristă. Tristă pentru că e scurtă, pentru că lasă în urmă multe întrebări care încep cu "Ce-ar fi fost dacă?"... Ce-ar fi fost dacă am fi avut o şansă? Cum ar fi fost dacă egoismul şi teama nu ar fi intervenit? Dacă aş fi contat mai mult?... şi lista poate continua la infinit. Întrebări care nu îşi vor gasi niciodată răspunsul, întrebări pe care doar timpul şi uitarea care se presupune că îl însoţeşte le vor vindeca sau măcar le vor închide într-un colţ al inimii.
E crud ce mi se întâmplă şi deşi sunt conştientă că nu sunt singura din lume care trece prin asta şi că alţii au probleme mult mai mari, nu pot fi mai puţin egoistă. Nu ştiu când am devenit aşa egoistă... pur si simplu nu m-am mai analizat de multă vreme şi acum m-am diagnosticat extrem de egoistă.
Mi se pare crud să caut multă vreme "ceva" (nici eu nu ştiam cu siguranţă ce anume), să mă trezesc într-o zi, din senin, când şi de unde speram mai puţin cu "ceva-ul" meu atât de aproape... şi să îmi scape printre degete, să îl pierd la fel de neaşteptat cum l-am găsit.
Întrebarea principală e de ce am mai găsit ce îmi doream dacă nu pot avea, nu pot păstra? Mă amăgeam măcar cu gândul că nu există ce îmi doresc, sunt prea pretenţioasă, exigentă şi exagerată. Cum să rezist sufleteşte, cum să nu ascund tot ce e bun în mine, cum să mai sper, cu ce să mă mai mint acum când ştiu că există ce caut, "ceva -ul " ce mă poate face să fiu eu , să mă simt minunat, pentru care se merită sau dau totul dar nu îl pot avea?
Disperarea, tristeţea, lacrimile, durerea ascunse sau neimportante pentru nimeni sunt tot ce am, tot ce imi ramâne mereu... Cu toate astea, am tăria să spun, îţi mulţumesc... dacă mai contează asta...