duminică, 20 decembrie 2009

Eşti cutia mea cu vise

Uneori nu îmi găsesc cuvintele... Nu reuşesc să exprim ce, cum şi cât simt. Cu cât simt mai mult, cu atât mi se par mai puţine cuvintele şi mi-e tot mai greu să le găsesc pe cele potrivite. Nu sunt doar incapabilă să exprim ce simt ci reuşesc şi să dau de înţeles exact contrariul celor simţite de mine. Cum să spun cât de mult s-a schimbat în bine starea mea sufletească? Cum să explic de ce atunci când adorm şi atunci când mă trezesc am mereu aceleaşi gânduri, aceleaşi dorinţe, aceleaşi speranţe? Cum să mai pot spune cum mă simt dacă mă simt în atât de multe feluri şi dacă simt atâtea lucruri pe care nu le-am mai simţit niciodata? Cum să spun cât de fericită şi completă mă simt sau cât de frică îmi e uneori? 
Cred că unele sentimente pot fi arătate prin gesturi, fapte, nu neapărat cuvinte. Pentru cele care au nevoie de cuvinte trebuie doar să încerc de câte ori e nevoie până voi reuşi să mă fac înţeleasă aşa cum vreau. Pentru altele nu e nevoie să îmi fac griji. E vorba de cele care pot fi transmise prin muzică sau cuvintele altcuiva. Eu nu aş fi putut spune mai bine decât Voltaj, "mi-ai pictat cerul gri în albastrul ochilor tăi vii" sau "eşti cutia mea cu vise"... 










luni, 14 decembrie 2009

Lămuriri...


Sunt fericită şi cum aici era locul în care "îmi plângeam de milă" l-am cam neglijat. M-am întors însă azi să scriu că m-am convins, nu visez, că e real tot ce mi se întâmplă. Tot ce mi se întâmplă, tot ce am visat, am sperat, am aşteptat. Şi e aşa bine... E cum nu a fost niciodată şi asta îmi dă aripi, mă face să nu îmi fie teamă de nimic, să cred că nimic nu e imposibil.
Ştiu că vor fi persoane care vor spune din nou "câtă naivitate" dar nu-mi pasă de zâmbetele ironice, de răutăţile sau de raţionamentele nimănui. Eu ştiu cel mai bine ce e în inima mea, ce trăiesc, ce vreau şi ce am. Şi da, m-am schimbat. Nu mai sunt nesigură pe capacităţile, pe forţele mele...pe mine, nu mai sunt uşor de întors, de influenţat, de dărâmat.
Le mulţumesc celor care se bucură sincer pentru mine iar pe ceilalţi îi rog să accepte sau măcar să-şi păstreze săgeţile înveninate netrimise .

joi, 3 decembrie 2009

This is forever...This I promise you


Scriam tot aici, prin octombrie, că am încredere în instinctul meu, că am senzaţia permanentă că mă aşteaptă ceva bun şi eram curioasă atunci să vad ce anume. Deşi nu am fost mereu convinsă de calităţile mele de "prezicătoare", s-a dovedit că am avut dreptate, ba chiar mi-au fost întrecute aşteptările.
Nu ştiu cum să scriu despre asta, cum să descriu multitudinea de sentimente care mă învadează, mă iau pe sus, mă ameţesc şi îmi provoacă atâta bucurie. Şi parcă mi-e şi teamă să vorbesc despre asta, mi-e teamă să nu se rupă vraja, căci parcă sunt personaj într-o poveste frumoasă. Iar dacă visez, dacă nu e real ce mi se întâmplă acum, nu vreau să mă mai trezesc din visul asta.
Mă bucur că nu am renunţat să cred, să sper nici măcar atunci când totul părea în zadar.

vineri, 20 noiembrie 2009

Ultimele explicaţii


Când m-am apucat să scriu aici simţeam prea multe şi aveam prea puţini oameni cărora le puteam împărtăşi gândurile mele. Nu mi-am făcut blog ca să mă cert cu lumea, nu l-am făcut ca să fiu comentată, nu am vrut să mi se dea sfaturi (dacă am nevoie, le cer de la cine cred eu că e în măsură să mi le dea), nu am nevoie să fiu nici aprobată, nici dezaprobată, nu e nevoie să îmi ia cineva apărarea sau să se certe persoanele care mă citesc între ele pentru mine şi în nici un caz nu am avut şi nu am de gând să îmi spăl rufele pe aici. Mi-am făcut blog pentru că aşa am simţit, pentru că aşa am vrut EU, pentru că am dreptul să fac ce vreau cu viaţa şi timpul meu liber.
Niciodată nu m-am gândit că există persoane atât de infantile încât să fie capabile să îmi spună ce au de spus aici, de după "anonim" , în aşa hal. E adevărat că de unde te aştepţi mai puţin sare iepurele, e adevărat că cei pe care îi crezi aproape "te sapă" şi e adevărat că oricât de sigur ai fi că ştii cum e un om, că îl cunoşti, te poate surprinde neplăcut exact când ai avea mai puţină nevoie.
Nu îmi place să fiu ridicată în slăvi şi nici nu am fost vreodată, sunt perfect conştientă de ce şi cine sunt, de defectele şi calităţile mele.
Există oameni care au firi pur şi simplu incompatibile, care nu se pot înţelege cu adevărat unii pe alţii şi există oameni care nu pot să conceapă asta, care analizează totul doar prin ei, cărora le place să eticheteze, care vor să fie totul ca ei, care nu înţeleg că fiecare om are propriul fel de a vedea lucrurile, de a acţiona, de a simţi, de a reacţiona. 
Sunt oameni care nu au văzut în mine decât o naivă, o visătoare, una care dă prea multă importanţă banalităţilor, o persoană care nu ştie ce e aia viaţă, care pune prea mult preţ pe iubire, prietenie, fidelitate, care a fost ce au vrut alţii să fie şi care se plânge şi plânge tot timpul. Sunt şi oameni care au văzut mai mult decât atât, care m-au înţeles cu adevărat, cărora nu le-a luat deloc mult timp să mă "simtă", să realizeze cine e Ana, să mă accepte exact aşa şi cărora le mulţumesc din suflet. Sunt oamenii care mă ajută să merg mai departe, care mă fac să zâmbesc când îmi vine să urlu, care mă lasă să plâng, să mă descarc, care doar sunt lângă mine când am nevoie.
Celorlalţi le spun acum, dacă nu m-am făcut înţeleasă altfel, căutaţi în altă parte ce nu aţi găsit la mine. Am dat mereu tot ce am putut, nu m-am dat niciodată "la fund", nu am fugit de greu, am încercat să înţeleg şi dacă nu am putut înţelege v-am acceptat aşa cum aţi fost. Nu am vrut niciodată să schimb pe cineva sau să se schimbe cineva pentru mine şi am vrut acelaşi lucru în schimb. Asta pentru că nu am fost "cine au vrut alţii ", am fost şi voi fi doar eu.

Eu,
mă las pe mine pentru cei pe care-i iubesc, îi pun de multe ori mai presus de mine deşi nu îmi cere nimeni şi nu aştept nimic în schimb 
prefer să fiu cea care cedează, nu pentru că nu am orgoliu sau pentru că nu sunt încăpăţânată ci pentru că uneori sunt lucruri mai importante decât asta 
plâng când mă răneşte cineva, când sunt dezamăgită, când sunt tristă, când mi se face milă, când mă enervez foarte rău, când simt că nu mai pot, cand mă bucur prea mult...Da, plâng mult...aşa mă descarc eu. Şi ce dacă??? 
sunt prea sensibilă, mă dor gesturi, cuvinte care pentru ceilalţi sunt minore, care nu vin neapărat conştient, intenţionat 
am iertat orice. Nu ştiu să urăsc, să duşmănesc dar am fost rece şi niciodată aceiaşi cu cei care mi-au greşit 
sunt mult mai puternică decât par, decât mă cred majoritatea şi mă dau cu greu bătută 
nu fug de unde alţii ar fugi mâncând pământul 
nu am pus niciodată banii, realizările mai presus de oameni şi nu o să o fac chiar dacă oamenii m-am dezamăgit şi mă vor dezamăgi 
nu sunt superficială, nu fug de responsabilităţi, de propriile acţiuni sau vorbe 
nu m-am crezut niciodată buricul pământului, nu am crezut (ca alţii) că totul se învârte în jurul meu, nu sunt îngustă la minte 
sunt exagerat de sinceră şi mă ataşez prea repede de oameni. Din păcate şi de cei care nu merită. 

Eu merit mai mult decât nişte vorbe aruncate aiurea, merit mult mai mult respect pentru că am fost întotdeauna OM şi cine simte că mai are încă chestiuni neîncheiate cu mine să nu o facă aici. Să o facă direct, sau deloc.

luni, 16 noiembrie 2009

Scrisoare...


Există oameni care se întorc mereu la mine. Oameni care au jucat un rol important în viaţa mea cândva şi care revin de câte ori doresc, cu aşteptări deplasate, uneori de-a dreptul năucitoare. 
Ştiu că asta se întâmplă din vina mea. Ştiu că am fost prea bună, am tolerat prea multe şi oricât de rănită am fost nu m-am putut niciodată rupe de oamenii care au contat, ştiu că am preferat tot timpul să rămânem prieteni, amici, cunoştinţe, orice în afară de varianta în care ne ignorăm total, ne prefacem că nu ne-am cunoscut pentru că asta mi se pare o prostie, o copilarie.
Asta nu înseamnă că pot, vreau să trec cu vederea orice şi oricât, nu înseamnă că pot fi pusă într-un colţ, să aştept cuminte să ţi se facă dor, să rămâi singur sau să ai nevoie de cineva care să-ţi ridice moralul cînd eşti la pământ. Nu înseamnă că aşteptarea şi răbdarea mea sunt infinite. Şi pentru tine, chiar s-au terminat de ceva vreme. Dacă am vorbit, vorbesc şi voi vorbi sincer, deschis despre sentimentele mele, dintr-o perioadă sau alta, e pentru că nu am nimic de ascuns, pentru că am curajul să nu mă ascund după degete şi nu pentru că "nu am trecut peste". Am trecut demult peste. Când "eşti o persoană specială pentru mine", "nu vreau să suferi din cauza mea", "îmi doresc să fii fericită" au început să-mi provoace silă (probabil pentru că le-ai repetat de prea multe ori dar nu le-ai demonstrat niciodat ) , imediat după ce am ştiu că eu am încercat totul, tu nu ai mai contat. Ai rămas o amintire şi nimic mai mult. Nu m-aş întoarce la tine oricât de rău ţi-ar părea, oricât de mult ai vrea vreodată, pentru că nu mai are sens, pentru ca nu mai simt...
Măcar sunt optimistă, luptătoare, plină de încredere cum ţi-ai dorit mereu să mă vezi chiar dacă tu m-ai pierdut definitiv, chiar dacă altul va fi cel care mă va vedea cum sunt de fapt, mă va aprecia, mă va ţine lângă el, va avea grijă de inima mea.
Ştiu că nu mi-ai vrut răul, eşti iertat, sunt împăcată şi privesc înainte spre ceva mai bun, spre cineva care să mă merite.

luni, 9 noiembrie 2009

"N-am altă Ană"

Nu ştiu dacă am idei care mă obsedează sau dacă sunt doar nevoită să fac faţă de mai multe ori unor întâmplări care mă rănesc, mă întristează dar care se ţin parcă după mine. Uneori văd cum se repetă istoria sub ochii mei, sunt conştientă că fac încă o dată aceiaşi greşeală pe care am mai facut-o, pe care am spus că nu o voi mai face.
Mi-am spus să încerc să nu mă mai las impresionată atât de uşor, să cred mai puţin în oameni, să nu mai caut explicaţii, scuze tuturor pentru greşelile pe care le fac, să nu mai iert nedreptăţile care mi se fac, să nu mai caut mereu "jumatatea plina a paharului".
Mă gândeam că dacă îmi impun, o să o pot face pe dura, pe indiferenta, nepăsătoarea şi poate chiar o să devin aşa, măcar când e cazul pentru că sunt sătulă să fiu doar eu cea care îşi calcă pe orgoliu, cea pentru care orgoliul contează mai puţin decât cel de lângă.
Mi-am propus să îmi doresc mai puţin ce îmi doresc de fapt cel mai mult şi să îmi fac speranţe cât mai puţine că voi găsi, primi, avea ceea ce lipseşte inimii mele. Pentru că am fost dezamăgită, pentru că am suferit, pentru că am obosit să spun "aşa a fost să fie" , "n-a fost să fie", m-am gândit să pornesc de la premisa că oricum nu pot avea exact ce vreau mai mult. Oricum nu reuşesc să ţin lângă mine oamenii care mă fac să mă simt liberă, importantă, deosebită, ascultată, înţeleasă, completată sau completă decât prea puţin timp...
Am încercat de multe ori dar poate nu am încercat destul, poate nu am vrut de fapt niciodată să mă transform, să mă pietrific, cumva am lăsat tot timpul pe câte cineva să ajungă aproape de inima mea. Poate am doar puţin mai multă tristeţe în ochi, dar am rămas tot timpul aceiaşi. "N-am altă Ană/ Şi pe mine chiar/ Din ce în ce mai rar/Mă am".

marți, 27 octombrie 2009

Stiu...

"E-aşa de tristă aşteptarea când ştii c-aştepţi zadarnic!
Şi-aşa de tristă e speranţa când ştii că n-ai la ce spera...
Şi-aşa de jalnică-i chemarea când ştii că nu te poate-aude...

Şi-aşa de grea e resemnarea
Şi-aşa e chinul de amarnic,
Când tot aştepţi, aştepţi zadarnic
Şi ştii că n-ai ce aştepta..."

miercuri, 21 octombrie 2009

"Ceea ce e în inimă contează"

Am fost foarte impresionată zilele astea când am citit cum a explicat pentru ora de cultură civică un baieţel de clasa a V a, Petrişor, expresia "bun ca pâinea caldă".
Faptul că ei văd totul simplu, foarte clar, pot explica uşor, plini de naturaleţe şi sinceritate, multe lucruri pe care noi ne chinuim să le definim mă face să mă întreb din nou la ce e bună maturitatea cu care ne lăudăm noi?... De ce uităm noi lucrurile cu adevărat importante şi acordăm atâta importanţă lucrurilor care nu merită?...
Petrişor a scris aşa: "Expresia aceasta înseamnă că un om este foarte bun, este minunat. El ajută pe toată lumea, chiar şi pe ţigani. Mai înseamnă că acest om este respectuos, generos şi cu bună simţire. Vorbeşte frumos, nu înjură şi dă bani la copiii săraci. El este un model. Nu contează să fie frumos sau urât, ceea ce e în inimă contează. Şi nici nu contează cum este, bogat ori sărac. Bunatatea lui contează".
Câţi dintre cei maturi mai cred că nu contează frumuseţea, bogăţia şi că "ceea ce e în inimă contează"?

joi, 15 octombrie 2009

Supergirls don't hide



Mă uit la mine şi nu mă recunosc , încerc să mă analizez şi sunt uşor surprinsă de ce văd. M-am schimbat eu, am devenit puţin mai înţeleaptă, aş fi reacţionat altfel altă dată sau doar trăiesc chestii noi, pe care nu le-am mai trăit şi atunci e normal să mă simt şi să mă manifest diferit?
Am încredere în instinctul meu deşi realitatea mă contrazice radical, îmi doresc mult câte ceva dar nu pot avea, nu mă mai enervează lucruri care m-ar enerva în mod normal, sunt mult prea calmă, prea împăcată cu mine ca să fiu eu, am prea mult curaj să spun lucruri pe care nu le-aş fi spus în mod normal şi în general am o stare de spirit prea bună raportată la viaţa mea de acum.
Mai nou, cred ceva ce nu m-aş fi gândit să ajung să cred vreodată. Cred că nu e nevoie să fie totul "cum trebuie", că nu e o regulă, nu există un tipar care trebuie parcurs ca abia apoi să te poţi simţi "viu". Cred că o să iau de acum lucrurile aşa cum sunt şi o să mă bucur de ce, cât şi cum am. Probabil am înnebunit iar dacă nu s-a întâmplat încă e clar că urmează :)). 
Am senzaţia permanentă că mă aşteaptă ceva, că urmează ceva bun şi sunt curioasă să văd ce anume. Ar fi cazul să mai apară şi o schimbare în bine iar dacă urmează tot una negativă o sa mă"plâng" în continuare pe aici şi pe unde pot ca să nu cumva să-mi dezamăgesc "admiratorii".
Probabil pare ciudat pentru plângăcioasa de mine să se creadă "supergirl" dar aşa mă simt acum.

vineri, 9 octombrie 2009

O încercare

În ultima vreme am fost mereu pe fuga, mereu foarte ocupată, nu am mai avut timp de multe lucruri care-mi făceau bine, pentru altele am făcut tot posibilul să nu mai am timp. Nu am mai avut momentul meu zilnic de analizat câte ceva ce m-a pus pe gânduri în ziua respectivă.
De ieri însă mă gândesc la o discuţie şi e foarte greu să-mi explic de ce nu scriu nimic vesel, nu scriu decât despre lucrurile triste care mi se întâmplă. E adevărat că în ultima vreme nu mi s-a întâmplat nimic vesel sau nimic atât de pozitiv încât sa-mi schimbe starea de spirit generală dar există şi altfel de lucruri în viaţa mea. Sunt lucruri mici, mărunte cum spuneam într-o altă postare dar care fac diferenţa şi chiar dacă nu sunt neapărat vesele, cel puţin sunt lucrurile care în perioada asta, mă fac să mă simt mai bine, aduc o picătură de culoare şi nu îmi permit să am nici o zi "neagră" de la un capăt la altul.
Sunt recunoscătoare pentru că le am mai ales când mă gândesc cum ar putea fi fără ele. Aşa că viaţa mea e mai frumoasă cand:
pălăvrăgesc măcar un pic cu Mirela mea, mai ales acum că am reuşit să trecem peste nişte prostii şi eu peste egoismul meu care se manifestă rar dar bine; 
copiii mei se maimuţăresc, deşi eu sunt foarte serioasă, până când mă bufneşte râsul şi se scuză simplu pentru asta spunând "domişoara, nu vrem să fiţi supărată, noi vrem să zâmbiţi tot timpul"; 
reuşesc să îi fur doamnei Hotnog câte un zâmbet, deşi e supărată sau preocupată de ceva, de fiecare dată când îi spun "bonjour"; 
mă întâlnesc cu vărsătoarea mea cea mică şi observ de fiecare dată cum i se luminează chipul când mă vede şi mai ales când mi se agaţă de gât şi mă pupă; 
îmi spune Claudiu "sărut mâna" care îmi place întotdeauna de o mie de ori mai mult decât bună dimineaţa, seara, ziua pentru că numai el îmi spune de obicei aşa, pentru că are un farmec aparte azi când e aşa puţin folosit şi pentru că mi-l spune el după care mă lasă să înşir tot ce-mi debitează mintea, fără sa-mi facă morală deşi uneori aş merita; 
Dani mă întreabă "ce faci urâto? mă mai iubeşti?" şi când mă sună de fiecare dată când sunt mai supărată (habar nu am cum nimereşte) să mă ameninţe cu bătaia dacă mai dau apă la şoricei; 
Adelina nu mă lasă să fiu tristă, mă ia la întrebări ca sa vadă ce-i cu mine şi mai ales când îmi spune că îi e dor de mine :D; 
mă întreabă Mihai, deşi stiu ca nu are chef sau starea necesară de discuţii cu cineva, ce fac şi dacă sunt bine. 
Au fost şi vor mai fi şi alte lucrurile care să facă diferenţa pentru mine dar astea contează, astea ma fac să zâmbesc acum, mă fac să simt că Ana contează pentru cineva, că dacă râde sau plânge nu e singură.

miercuri, 7 octombrie 2009

Lucruri mărunte

Mi se întâmplă tot mai des să am stări "negre", să văd doar jumătatea goală a paharului, să mă trezesc dimineaţa fără chef de ceva, să nu văd nici un rost în viaţa mea, să îmi fie silă de lumea în care trăiesc, să îmi caut fără succes rezervele de optimism, să simt că totul mă depăşeşte, că nu voi mai face faţă dacă nu schimb ceva la mine, dacă nu mă "adaptez".
Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată când am moralul şi nervii la pământ, apare ceva, un lucru banal în aparenţă, cineva mă "salvează" de mine fără să ştie, fără să-şi propună, fără să facă nici un efort; cineva îmi zâmbeşte, cineva mă întreabă "ce faci? eşti bine?", cineva îmi spune "nu mai plânge" , "nu mai pune la suflet" sau "trage aer în piept şi totul va fi bine", cineva mă ia în braţe, cineva de care simt eu nevoia îşi face un pic de timp pentru mine. Nimic mai mult şi asta schimbă totul.
Straniu este că deşi există persoane care îşi propun să mă facă să mă simt mai bine, se chinuie să-mi intre în voie, nu reuşesc să facă ce pot face câteva lucruri mărunte, care vin când şi de la cine trebuie.
Lucrurile mărunte fac mereu diferenţa pentru mine. 


duminică, 4 octombrie 2009

De toamnă...


...Când în grădină şi-n casă e miros de flori de toamnă,
...când în jur se amestecă frunze galbene, ruginii, verzi şi am câte-o castană în geantă, pe birou, pe fotoliu, în bibliotecă, în dulapul de la şcoală,
...când ploaia e mai frumoasă ca niciodată şi aş sta ore întregi să o privesc pe geam sau doar să o ascult stând infofolită în pat, cu o ceaşcă de cafea în mână,
...când devin insensibilă la lucrurile care altfel m-ar măcina, nu mi-ar da pace, punându-mi nervii şi rabdarea la încercare şi nu mă mai doare nimic din ce mă durea,
...când deşi sunt tristă, mai melancolică şi mai gânditoare ca de obicei, ma simt ciudat de liniştită sufleteşte şi am senzaţia că nimic nu ma poate scoate din "apele mele",
...când vreau doar să fiu singură cu gândurile, muzica şi cărţile mele iar în afară de discuţiile cu una sau doua persoane de care simt nevoia, cărora le simt lipsa şi le duc dorul, restul îmi sunt indiferente, 
e toamnă.

miercuri, 23 septembrie 2009

Romeo şi Julieta


Prea mult suflet pentru ce şi cine nu trebuie. Prea multe dezamăgiri, prea multe speranţe distruse. Nu am suferit niciodată dacă nu am primit cât am oferit şi nici măcar nu am oferit cerând sau aşteptând să primesc ceva în schimb dar ar fi fost frumos ca măcar uneori cineva să facă la fel pentru mine. Şi dacă s-ar fi putut să facă asta cineva pentru care si eu am făcut la fel ar fi fost cu atât mai bine. Cred că de aici plecă şi supărarea mea. Sunt săpărată că nu am contat pentru cine mă aşteptam să contez, sunt dezamăgită pentru că am văzut încă o dată că principiile, lucrurile de bun simţ sunt doar în capul meu şi nimeni nu mai ţine cont de ele, toată lumea e interesată numai şi numai de binele propriu.
Păcat că nu am contat pentru cine trebuia să contez... dar bine că am văzut că sunt mulţi cei cărora le pasă, care îşi fac timp să mă întrebe cum mă simt, ce e cu mine. Am crezut că am o singură prietenă adevărată, care s-a dovedit a fi doar o iluzie, dar de fapt aveam mai mulţi cărora nu le-am dat şansa să-mi arate prietenia şi aprecierea lor. Am pierdut o "prietenă" şi am câştigat mai mulţi. Sau cel puţin aşa îmi place să cred, pentru că vreau să vad doar partea bună a lucrurilor, nu are rost să sufăr pentru cineva care m-a putut da cu uşurinţă la spate, m-a putut călca în picioare şi pune în situaţii mai mult decât penibile. Nu are rost, nu vreau şi voi face tot ce pot ca să doară cât mai puţin, ca să îmi văd de alte lucruri mai importante din viaţa mea.
De iertat nu se pune problema, am iertat întotdeauna orice dar nimic nu a mai fost vreodată la fel...

luni, 24 august 2009

Despre omul frumos...


"Frumosul rănit de sabia realului îşi lasă sângele ca jertfă (asupra acestuia), dar, ce ciudat, numai aşa, rănit, frumosul înfrumuseţează!
Iar realul astfel înfrumuseţat, pleacă la drum cu o altă inimă.

Este nevoie de această rănire, a frumosului, ca realul să nu cadă o dată cu istoria, să fie salvat de vremelnicia ei şi de registrul său minor. Fiecare om frumos poartă parcă, precum o moştenire hristică, cununa de spini a realităţii. Dar tocmai acest sacrificiu al frumosului face ca realitatea să devină o altă realitate.
Dan Puric, Despre omul frumos

luni, 10 august 2009

Dezamăgiri...

De multe ori am crezut foarte mult în ceva şi am fost dezamăgită. Uneori credeam, deşi fără motive clare, evidente, alte ori mi-am dorit să cred dar nu am reuşit să o fac din tot sufletul, mereu am avut urme de îndoială.
Dezamăgirea nu cred că vine vreodată singură. Odată cu ea se instalează tristeţea, deznădejdea, teama de a mai spera. Invadată de toate m-am gândit de multe ori la toate experienţele nefericite prin care am trecut, uşor şi-a făcut loc ideea că totul e inutil, că oricât aş încerca rezultatul e mereu acelaşi şi atunci e mai bine să ţin totul închis. Deşi am fost mereu conştientă că încercarea disperată de a mă scuti de suferinţă, cu toate zidurile pe care le ridicam în jurul meu, împiedică şi lucrurile bune să ajungă la mine, o vreme nu m-am putut opri. "Baricadarea" mea şi încăpăţânarea cu care o făceam, nu au fost întotdeauna înţelese dar nu mi-a păsat de asta. Nu mi-a păsat nici când au fost judecate, nici când mi s-au arătat "n" motive pentru care ar fi fost mai bine să renunţ la ele. Cred că nu aveam starea sufletească necesară, nu trecuse încă suficient timp...
Într-o clipă însă, ori de inconştienţă ori salvatoare, m-am hotărât să mai încerc o dată şi încă o dată şi ... de câte ori va fi nevoie...M-am gândit că dezamagirea e mai bună decât să nu simţi nimic. Desigur, poate fi mai bine sau poate totul sfârşi mai prost decât orice altceva de până acum. Ştiu asta şi totuşi încet-încet se reclădeşte încrederea mea în ce şi în cine am crezut. Cred că e o binecuvântare să poţi ierta din tot sufletul şi să poţi întoarce si obrazul celălalt cum se spune.
Cred că ar trebui să nu ne considerăm nici unul fără greşeală (toţi putem răni mai mult decât am crede printr-o decizie luată în grabă, din egoism sau din inconştienţă), să fim realişti (toţi dezamăgim persoane dragi) şi să încercăm să înţelegem alegerile celorlalţi, greşite sau nu.
Dezamăgirile mai mari sau mai mici sunt o lecţie. Cu ajutorul lor mersul mai departe, deşi mai precaut şi nu neapărat mai sigur, este cu totul altfel decât mi-am imaginat. Acceptarea ne ajută să ne dezvoltăm noi sperante...poate de data asta cineva va avea mai multă grijă de inima mea..

miercuri, 5 august 2009

Dependenţă...

În fiecare zi a vieţii noastre putem conştientiza ceva, putem învăţa lucruri mărunte dar importante, dacă ne acordăm un răgaz de câteva minute în care să medităm la ce s-a întâmplat în ziua respectivă.
Eu îmi acord un astfel de răgaz în fiecare seară înainte să adorm. Aseară mă gândeam cât de important poate fi un simplu zâmbet sau un cuvânt bun, puţină atenţie, câteva minute din partea cuiva.
Momentele în care ne vede cineva, ne ascultă, contăm măcar câteva minute mai mult decât orice alt lucru sau persoană pot face diferenţa, ne pot determina să spunem că am avut o zi bună chiar dacă a fost plină de probleme, de nervi şi de stress. Poate fi mai bună doar pentru că nu suntem nevoiţi să fim singuri în ea.
Fiecare dintre noi a avut la un moment dat o astfel de persoană în viaţa sa. Aceşti oameni apar cine ştie de unde, treptat încep să facă parte din viaţa noastră, sunt prezenţi aproape zilnic şi devin la un moment dat indispensabili. Ne trezim că am devenit dependenţi, conştientizăm cât de important este "drogul" nostru când prezenţa lui se face simţită mai mult decât în mod obişnuit sau când suntem puşi în situaţia de a aştepta întâlnirea cu el. Nerăbdarea, sentimentul că ne lipseşte ceva, că suntem cumva incompleţi sau dimpotrivă faptul că putem uita de lucrurile negative care ni se întâmplă, că supărările noastre pot fi şterse complet din minte chiar şi pentru puţină vreme, bucuria pe care o simţim deşi nu avem nici un motiv sunt semne clare că dependenţa s-a produs deja.
E posibil ca vreodată, motivat sau nu, "drogul" nostru să dispară fără să ştie cât reprezintă pentru noi sau dacă ştie, cu gândul că vom trece şi peste asta, fară să-i treacă prin minte că acel gol dureros nu se mai poate umple, că nu se poate găsi înlocuitor, compensaţie pentru oameni. Ne va rămâne atunci doar posibilitatea de a ascunde şi asta în noi ca pe multe altele... E posibil şi ca dependenţa să devină reciprocă, ceea ce nu poate fi decât minunat.

luni, 3 august 2009

Întrebări, întrebări...

De câte ori văd împreună doi oameni într-o relaţie frumoasă, deosebită, mă gândesc că se poate, că lumea nu e chiar cu susu-n jos, că dragostea adevărată nu e doar un mit, că sufletele pereche există, că totul există, că nu e doar un vis.
Când lucrurile evoluează, 1 an – 2 şi tot aşa până la 6-7, deja există şi armonia, liniştea, tânăra familie şi toate celelalte la care sper şi eu, pe care le caut mai înverşunată odată ce le-am conştientizat.
De ce eşuează o relaţie tocmai când toate problemele s-au rezolvat, când nu mai există impedimente, când lucrurile merg exact cum trebuia, cand toate planurile celor doi sunt la un pas de înfăptuire? Ştiu, oamenii se schimbă, dorinţele şi aspiraţiile lor se schimbă, ipostazele sunt altele, ştiu că se pot găsi motive, unele chiar plauzibile. Ştiu şi aş putea înţelege dacă motivul ar fi de acest gen. Dar motivul este altul. Altul pe care nu îl pot concepe, care depăşeşte puterea mea de înţelegere, bunătatea şi dorinţa mea permanentă de a nu judeca pe nimeni, de a găsi motive celor din jur pentru toate acţiunile lor, fie ele şi greşite. Cum se poate explica, cum se poate motiva că cineva înşeală? Că îl înşeală în cel mai josnic mod cu putinţă, premeditat şi repetat pe cel care i-a fost alături 7 ani de zile, care i-a fost părinte, prieten, iubit, care a facut totul şi a sacrificat totul? Şi cum se poate uita asta, cum se poate ierta? Trădarea, mincina, nepăsarea, cruzimea mi se par de neiertat şi fără nici o scuză într-o astfel de poveste.
Să îţi baţi joc de sentimentele cuiva, cu bună ştiinţă e oribil dar să faci asta unui om care te iubeşte, care a avut prea multă încredere în tine, atât de multă încât l-ai considerat de multe ori naiv astfel că ţi-ai permis să faci aşa ceva e inuman. Lipsa de suflet, de demnitate şi de minte până la urmă sunt inadmisibile. Nimic nu se mai poate innoda, repara, relua şi orice astfel de încercare e sortită ratării, prelungeşte doar chinul celui trădat dar dispus să încerce să „teacă peste”.
De ce mereu unul sărută şi celălalt întoarce obrazul? De ce unul iubeşte mai puţin şi celălalt mai mult? De ce dacă dacă suntem siguri de sentimentele cuiva trebuie sa profităm de asta, să ne permitem lucruri care rănesc? De ce siguranţa asta ne face pe unii dintre noi să credem că putem face orice şi celălalt, din dragoste, va ierta? De ce unul e dispus să ierte dacă celălalt nu a fost capabil să nu rănească atât de profund? De ce nu ne punem mai des în locul celuilalt? De ce nu suntem conştienţi că „roata se învârte”, că mai devreme sau mai târziu rolurile se inversează? De ce nu mai avem nimic sacru? De ce putem călca totul în picioare fără să ne pese de nimic? De ce avem tendinţa de a distruge totul? Si de ce îmi pun eu întrebările astea, eu din afara problemei şi nu şi le pune cine ar fi normal şi ar trebui să le pună dacă ar avea un pic de conştiinţă?
Mai bine m-aş limita la întrebările care mă privesc: În ce să mai cred? În ce să mai sper? Ce mai există? Îmi vine apoi în minte: sunt întrebări la care oricât am încerca, nu vom afla niciodată răspunsul...
Cine se simte jignit, judecat, să nu-mi mai ceară niciodată opinia, sfatul. Nu vreau să mint nici măcar în numele unei prietenii foarte vechi, indiferent de consecinţe.

duminică, 2 august 2009

...

"Iubirea te face nemărginit de bun, liniştit, foarte puternic şi gata pentru orice sacrificiu".

W. S. Reymont


sâmbătă, 1 august 2009

...

"Un dram foarte mic de speranţă este suficient pentru a cauza apariţia dragostei".
Stendhal



vineri, 31 iulie 2009

România

Nu mai pot cu ţara asta în care din păcate mă aflu. E cu siguranţă unică între ţările civilizate pentru că în principiu ar trebui să fie civilizată. Mai rău de atât nu cred că există. În fiecare zi văd şi uneori trăiesc lucruri care mă îngrozesc şi care îmi provoacă efectiv greaţă.
România este ţara în care:
  • valoarea nu este recunoscută ci insultată, dispreţuită sau ignorată;
  • nu există corectitudine şi poţi fi oricând prostit în faţă iar faptul ca "ai dreptate" nu îţi foloseşte absolut deloc;
  • dacă ai bani suficienţi, relaţii şi/sau apartenenţa politică necesara poţi ajunge cât de sus vrei;
  • "deştepţii" nu respectă nici o regulă iar incompetenţii şi cretinii ne conduc;
  • ai de ales între a învăţa şi aplica "metodele pentru obţinerea succesului" sau a muri de foame, a fi un nimeni;
  • cei care se ocupa pe afară cu prostituţia, furtul, traficul de persoane sunt plini de bani, ne sfidează pe restul şi fac legea pe aici;
  • dacă munceşti, eşti cinstit, corect, vertical nu vei ajunge niciodată unde îţi doreşti pentru că alţii, fără probleme de conştiinţă vor fi mereu cu un pas înaintea ta;
  • cei ajunşi la putere fură fără jenă, fără limită, nestingheriţi de nimeni (pentru că sunt toţi mână în mână) şi ni se mai aruncă din când în când câte o pastila gen Ridzi sau Udrea ca să ni se închidă gura, ca să vedem cum "îşi fac instituţiile statului datoria";
  • există oameni care nu au ce pune pe masă, care trăiesc într-o sărăcie cumplită, în mizerie, unii ca acum 100 de ani;
  • orice analfabet poate obţine o diplomă de licenţă "la Spiru" sfidându-te apoi pe tine, nebunul şi fraierul care ai făcut la stat, având aceleaşi pretenţii ca şi tine, daca nu mai mari şi reuşind, nu de puţine ori, să fie mai bine plătit decât tine, într-o poziţie mult mai influentă şi comodă decât tine.
România numită mai nou "land of choice" este doar un circ, o aberaţie, o glumă proastă, inadmisibilă din care orice om sănătos la cap ar trebui să se gandească la un moment dat să plece.

joi, 30 iulie 2009

“ Greseala oamenilor a fost ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a parut ca daca fericirea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor.”
Octavian Paler

marți, 28 iulie 2009

...

"Înainte de orice, dragostea este ascultare în tăcere. A iubi înseamnă a contempla... Va veni ora când nu vei mai cere nimic. Nici buzele, nici zâmbetul, nici braţul drăgăstos, nici răsuflarea prezenţei sale. Îţi va fi de ajuns ca ea doar să existe." Antoine de Saint Exupery

luni, 27 iulie 2009

...

"Nimic nu e mai lung decat timpul, deoarece el este măsura veşniciei; nimic mai scurt, fiindcă lipseşte la toate proiectele noastre. Nimic nu e mai încet pentru cel care aşteaptă; nimic mai iute pentru cel care se bucură; toţi oamenii îl neglijează, toţi îi regretă pierderea." Voltaire


...

Sunt zile bune, rele, zile care seamănă leit între ele sau nu, zile deosebite (deşi foarte rare), zile triste, tot felul de zile...
Astăzi a fost una din zilele în care mi-am dorit să mă izolez de toată lumea. Am şi astfel de zile, tot mai dese parcă în ultima vreme. Nu am reuşit să mă decid dacă ar fi mai bine să ma evapor, să mă dizolv pur şi simplu ca şi cum nu am existat niciodată sau dacă nu ar fi mai plăcută o eventuală auto-exilare pe Lună, pe Marte, într-un loc uitat de ceilalţi.
Astfel de zile am când simt că nu mai pot , că e prea mult pentru mine ce se întâmplă, că nu sunt destul de puternică sau poate nu mai am suficientă voinţă să strâng din dinţi şi să merg mai departe.
Mă gandesc, încerc să găsesc ceva ce aş putea avea în comun cu lumea din jurul meu şi reuşesc cu greu să văd câteva repere, să îmi amintesc că există şi câţiva oameni deosebiţi. Ce să-mi găsesc în comun cu răutatea, prostia, viteza după lucruri neesenţiale, nedreptatea, nesimţirea sau materialismul de care majoritatea dau dovadă?
Mi s-a spus, şi nu de puţine ori, "gândeşti prea mult", "eşti prea idealistă", "nu mai visa cu ochii deschişi", "nu eşti capabilă să te adaptezi", "maturizează-te Ana!". Cred că sunt destul de matură dacă reuşesc să văd lucrurile aşa cum sunt de fapt, dacă sunt în stare să mă opresc şi să-mi pun astfel de întrebări. Sau poate doar mă consider aşa, poate mă cred superioară şi am o părere prea bună despre mine (deşi asta ar fi chiar o premieră). Şi să mă maturizez ce-ar însemna oare? Să fiu ca majoritatea? Să mă conformez zilelor în care trăiesc şi să fac ce face toată lumea, cum face toată lumea fără să mă gândesc prea mult la asta şi fară să îmi fie silă de mine că mă transform în ceva banal şi fară suflet? Să-mi fac un scop din a avea cât mai mulţi bani, o anume funcţie şi să alerg disperată doar pentru asta? Să mă "distrez", sa-mi "trăiesc viaţa", să bun banii înainte de orice , să nu mai cred în dragoste ci doar în "aranjamente" reuşite? Să nu mai găsesc timp pentru lucrurile mărunte care îmi bucură inima, care îmi aduc, şi aşa puţina, bucurie? Să mă molipsesc şi eu de "efectul de turma"?
Atunci aleg să copilăresc mai departe, să fiu în continuare la fel, să nu fiu deloc matură, sa fiu singura...

vineri, 24 iulie 2009

...

Lucruri mărunte care mi se întâmplă stârnesc furtuni în sufletul meu, îmi dărâmă echilibrul interior şi aşa fragil şi fără fundaţie dar vin ca o lecţie. O lecţie de foloasele căreia, din păcate, nu mă pot bucura cu cine aş vrea sau cum aş vrea. Aş vrea să nu conteze ce rămâne după, ci doar experienţa şi sentimentele care se stârnesc. Aş vrea măcar o dată să mă mulţumesc cu ce am, măcar o dată să spun : "mulţumesc Doamne" din tot sufletul, fără regret, fără durerea că a fost prea puţin sau nu a decurs cum mi-am dorit.
Există persoane care de-a lungul timpului m-au marcat, a căror prezenţă (chiar dacă a fost una scurtă) în viaţa mea valorează enorm pentru că şi-au pus cumva amprenta asupra mea, m-au ajutat inconştient. O astfel de prezenţă , de scurtă trecere, la graniţa dintre real şi fantastic, nu poate fi decat tristă. Tristă pentru că e scurtă, pentru că lasă în urmă multe întrebări care încep cu "Ce-ar fi fost dacă?"... Ce-ar fi fost dacă am fi avut o şansă? Cum ar fi fost dacă egoismul şi teama nu ar fi intervenit? Dacă aş fi contat mai mult?... şi lista poate continua la infinit. Întrebări care nu îşi vor gasi niciodată răspunsul, întrebări pe care doar timpul şi uitarea care se presupune că îl însoţeşte le vor vindeca sau măcar le vor închide într-un colţ al inimii.
E crud ce mi se întâmplă şi deşi sunt conştientă că nu sunt singura din lume care trece prin asta şi că alţii au probleme mult mai mari, nu pot fi mai puţin egoistă. Nu ştiu când am devenit aşa egoistă... pur si simplu nu m-am mai analizat de multă vreme şi acum m-am diagnosticat extrem de egoistă.
Mi se pare crud să caut multă vreme "ceva" (nici eu nu ştiam cu siguranţă ce anume), să mă trezesc într-o zi, din senin, când şi de unde speram mai puţin cu "ceva-ul" meu atât de aproape... şi să îmi scape printre degete, să îl pierd la fel de neaşteptat cum l-am găsit.
Întrebarea principală e de ce am mai găsit ce îmi doream dacă nu pot avea, nu pot păstra? Mă amăgeam măcar cu gândul că nu există ce îmi doresc, sunt prea pretenţioasă, exigentă şi exagerată. Cum să rezist sufleteşte, cum să nu ascund tot ce e bun în mine, cum să mai sper, cu ce să mă mai mint acum când ştiu că există ce caut, "ceva -ul " ce mă poate face să fiu eu , să mă simt minunat, pentru care se merită sau dau totul dar nu îl pot avea?
Disperarea, tristeţea, lacrimile, durerea ascunse sau neimportante pentru nimeni sunt tot ce am, tot ce imi ramâne mereu... Cu toate astea, am tăria să spun, îţi mulţumesc... dacă mai contează asta...